de Dragoș Huțuleac

Tradiţia spune, că nu cu mulţi ani în urmă locuitorii din satele Ţării de sus, îşi deschideau lăzile de zestre şi se mândreau cu rodul muncii şi talentului lor. Din muncă şi talent au apărut creatorii meşteri populari care realizat nestemate ale artei populare. Cojocăritul, o meserie, dar şi o artă, a fost transmisă din generaţie în generaţie de meşteri din toate bazine etnografice. Motivele decorative care împodobesc cojoacele, constând în elemente vegetale stilizate, sunt desenate cu mâna liberă de către meşter, dar cusute mai ales de nevasta sa sau femei mai pricepute din sat. Gama cromatică constă din tonuri de roşu, galben, galben, verde, albastru, cafeniu. Dacă mai demult motivele ornamentale erau cusute direct pe pielea cojocului, în zilele noastre acestea sunt brodate numai pe „holiţe”care, pe lângă funcţia practică de a întări cusăturile de asamblare, au şi un rol decorativ. La Frătăuţii, Horodnic, Arbore şi Marginea, gama cromatică este formată din nuanţe deschise, în timp ce la Vicov tonurile folosite sunt cele închise de verde şi roşu întunecat, negru şi cafeniu.

       În portul popular actual, cea mai mare răspândire o au pieptarele şi bondiţele. Dacă piesele vechi aveau ca singură modalitate de ornamentare blana neagră de miel care garnisea marginile, după primul război mondial, pieptarele au cunoscut o permanentă îmbogăţire ornamentală şi coloristică. Piesa cea mai reprezentativă din portul popular tradiţional, de o valoare artistică deosebită o reprezintă cheptarul cu brâu şi  poale, care astăzi se păstrează doar în colecţiile muzeale. Alte piese de cojocărit ce reprezintă creaţie artistică sunt pieptarul înfundat din bazinul Vicov, cojocul cu mâneci, scurt până în talie, ornamentat cu „prim negru”sau elemente florale. Cojocul bogat ornamentat, este una din cele mai costisitoare piese de port popular şi astăzi se doreşte să fie o podoabă purtată la evenimentele importante din viaţa omului şi a satului.

       O altă piesă importantă din portul popular care generează şi o ocupaţie tradiţională pentru zona etnografică Rădăuţi o reprezintă  sumanul. Ca şi cojocăritul, sumănitul este un meşteşug vechi, menţionat de documentele istorice, începând cu secolul al XV-lea, care prezintă informaţii despre unelte prelucrătoare de lână, pive de bătut „sumani”şi meşteri care confecţionau haine din sumani. Sumanul din această zonă este de o mare valoare artistică şi în unele localităţi se mai poartă şi astăzi. Este confecţionat din lână de oaie, dată la piuă, lăsată în culoare naturală  sau vopsită în negru (cu culori naturale din scoarţe de copaci).

         În zona Rădăuţilor se purta diferite sumane: sumanul scurt din bazinul Straja, cel lung până mai jos de genunchi, sau sumanul cu clini îndoiţi. În funcţie de destinaţia lor, sumanele purtate în zilele obişnuite erau simple sau puţin ornamentate, iar cele ce se purtau la evenimente deosebite, erau bogat împodobite. În comuna Putna  spre exemplu, sumanele purtate de miri erau albe şi ornamentate cu şireturi negre de lână, decorul apărând mai pronunţat decât la sumanele negre, datorită contrastului dintre fond şi ornamente.

        Meşterii sumănari confecţionau şi mantaua cu glugă, piesă autentică a portului popular. Aceasta era croită din sumani de culoare neagră, albă sau brumărie, lungă până la gleznă, cu clini laterali, purtată atât de femei cât şi de bărbaţi. Gluga era partea cea mai ornamentată şi avea forma dreptunghiulară, prevăzută cu găici. Mantaua era purtată la drumuri lungi, cu gluga lăsată pe spate când era vreme bună şi cu ea ridicată în vreme rea.

      Singurul sat din zonă unde nu s-a purtat manta, a fost Putna. Mantaua albă cu glugă împodobită cu sarad negru, era purtată de miri la Vicov şi Horodnic. Astăzi mantale au ieşit din uz, chiar dacă ele se mai păstrează la Arbore, Marginea, Horodnic şi Frătăuţi. Ele însă sunt expuse la muzee le etnografice din zonă şi reprezintă piese autentice şi originale.

        Prelucrarea lemnului reprezintă pentru populaţia zonei o meserie dar şi o artă. Pădurile care o ocupă o mare întindere i-a ocrotit pe localnici de vitregiile naturii, de năvălirile cotropitorilor, dar le-a oferit lemnul atât de necesar construcţiei de locuinţe, pe care apoi le-a mobilat şi înzestrat cu obiecte necesare în gospodărie. Dialogul de milenii al omului cu lemnul a dus la cunoaşterea însuşirilor caracteristice ale acestei materii care suportă metamorfoza impusă de spiritul inventiv al meşterilor cioplitori, înlesnind dezvoltarea unei remarcabile arte a lemnului în zona Rădăuţi. Cioplirea lemnului este deprinsă de fiecare din copilărie, o dată cu cântecul şi jocul popular.

        La început, prelucrarea lemnului a fost o îndeletnicire a tuturor locuitorilor unei colectivităţi, cu timpul s-a ajuns ca aceasta să fie practicată doar de meşteri. Despre istoricul prelucrării lemnului în zona etnografică Rădăuţi aflăm de la istoricul Dimitrie Dan: „….cei mai mulţi săteni ştiu a despica draniţa. Mulţi pricep şi execută dulgheria…şi bodnăritul îl pricep şi fac nişte cofe, cofăeli, obroace pentru cămeşi, poloboace pentru pepeni , castraveţi şi curechi, ciubăraşe cu torţi înfrumuseţate cu flori făcute cu fierul fierbinte, berbinţi ş.a.”

        Dacă arhitectura ţărănească din această zonă nu este foarte spectaculoasă, decoraţiunile mobilierului şi obiectele din gospodărie reprezintă o adevărată artă. Mobilierul casei  ţărăneşti, lucrat cu barda, cuţitoaie, dalta face să vorbească cromatica şi căldura lemnului. Patina pe care o capătă cu vremea conferă mobilierului ţărănesc noi valenţe estetice sporindu-i frumuseţea şi încadrându-l alături de celelalte genuri ale arte populare.

       Lada de zestre, nelipsită din peisajul locuinţei ţărăneşti,este în zonă de două tipuri: lada ornamentată prin crestare şi cea pictată. Elementul decorativ predominant al lăzilor rădăuţene estre rozeta, redată în variate compoziţii decorative ce ocupă o mare suprafaţă din ladă. Alte ori, pe lăzile de zestre apar motive ornamentale specifice altor genuri ale artei populare rădăuţene şi anume ceramice şi textilelor. Astfel imaginea antropomorfă este redată sugestiv, prin cercuri concentrice ţi linii drepte, fiind puternic stilizată. Un bogat repertoriu ornamental îl găsim şi la masa –ladă, podişorul, colţarul,blidarul,poliţele, cuierul şi lingurarul-cutie, specific localităţilor din Bucovina. Prelucrarea artistică a lemnului încorporează o vastă experienţă colectivă  transmisă şi îmbogăţită de-a lungul timpului, dezvăluindu-ne o concepţie stilistică unitară, continuatoare a unei civilizaţii străvechi, ce este specifică poporului român. Sculptura populară românească se înscrie în circuitul valorilor mondiale, pentru acurateţea, originalitatea şi autenticitatea lucrărilor.

          Alături de mărturii ale culturii materiale, locuinţa ţărănească constituie un izvor documentar preţios, care vine să confirme varietatea formelor de manifestare a culturii şi civilizaţiei populare  bucovinene. Cercetarea arhitecturii populare ţărăneşti relevă atât existenţa uni fond comun, unitar, cât şi a unor particularităţi ale zonei. Casa ţărănească este o adevărată capodoperă a măiestriei meşterilor lemnului, care se încadrează perfect în spaţiul local. În zona Rădăuţi se pot întâlni gospodării construite din lemn, trăsăturile specifice sunt strâns legate de modul de viaţă al locuitorilor. Casele tradiţionale aveau tălpile din lemn de molid sau brad, cioplite în patru muchii, aşezate pe lespezi de piatră în formă neregulată. Pereţii erau construiţi din bârne orizontale de brad sau stejar, rotund tăiate, sau cioplite în patru muchii. În unele sate precum Straja, Frătăuţi, Horodnic, se mai păstrează locuinţe pe sistemul de „cheotori”, diferenţiat în „cheotoarea” rotundă şi dreaptă după modelul în care se face îmbinarea între bârne rotonde sau grinzi cu patru feţe rotunde. Acoperişul, ce dă arhitecturii populare din zona etnografică a Rădăuţilor un aspect particular, era cel în patru ape, sau în „table”, format dintr-un schelet din lemn, deasupra căruia se monta acoperişul propriu-zis acoperit cu şindrilă. Capetele căpriorilor se prelungeau peste cunună, lărgind streaşina şi protejând tălpile de apele pluviale.

         Caracteristica arhitecturală a caselor rădăuţene, constă în proporţia acoperişului. În satele din zona de şes acoperişul era de înălţime medie, avea o coamă scurtă cu coif şi pană mică. În cea montană acoperişul avea o coamă lungă cu o pantă mare pentru scurgere. Învelitoarea era din draniţă şi era fixată în cuie de lemn. Casa tradiţională rădăuţenă în vechime era alcătuită din două încăperi numite tindă şi casă, construite cu orientarea ţinând cont de particularităţile climaterice şi relief local. În Frătăuţi, Arbore, Vicov, Horodnic şi Straja „tinda” era amplasată la vest şi casa la est, cuptorul fiid construit la nord- vest. Acest tip de casă avea în faţă prispă. Locuinţa cu trei încăperi avea la vest „căsuţa”, la est „casa mare”iar între ele avea „tinda”cu cămară în spate şi un gang. Tradiţional pentru acest tip de locuinţă îl constituie „prispa,” construită din pământ bătut cu o formă simplă cu capetele înfundate cu scândură sau elemente de zidărie. Pe prispele caselor bătrâneşti se afla o laviţă aşezată pe chiotorile tălpilor casei specifice locuinţelor din Vicov şi Straja. De-lungul prispei în partea de sus, sub streşină se fixa o prăjină de brad denumită „drughina”ce se folosea la uscarea ţesăturilor. Acest element se întâlneşte la locuinţele tradiţionale din Vicov de Jos şi Straja.

      Interiorul acestor „monumente” de arhitectură adăposteau adevărate comori ale artei tradiţionale, ţesături şi scoarţe lucrate în gospodărie la războiul de ţesut. Interiorul caselor din Straja, Vicovu de jos sau Bilca sunt decorate cu ţesături ce îmbracă pereţii laviţele, paturile, lada de zestre, grinda şi grindarul. Compoziţia decorativă şi cromatică a acestora reflectă o concepţie stilistică originală de interpretare şi redare a frumosului, definind stilul decorativ al interiorului locuinţei ţărăneşti, din zona etnografică Rădăuţi.

        Ţesăturile de interior au o dublă funcţie, practică şi decorativă. O pondere mare în cadrul gospodăriei o costituie ţesăturile din in şi cânepă, plante ce se cultivau pentru nevoile gospodăriei. Firele de cânepă şi in erau împletite cu cele de bumbac şi se foloseau la straiele de sărbătoare. „Evoluţia ţesăturilor de la exemplarele primare al căror decor îl reprezentau simple vărgi de culori alternative, până la cele cu o compoziţie decorativă complexă, reliefează şi evoluţia tehnicilor de lucru, a gustului artistic, al îndemânării şi priceperii dobândite de din generaţie în generaţie, cu ale cuvinte însăşi a vieţii sociale, creşterea necesităţilor comunităţii rurale pe măsura îmbunătăţirii condiţiilor sale de viaţă,”

        Ţesăturile specifice de interior sunt: ţolurile lăicerele, păretarele scoarţele care îmbrăcau pereţii şi cele ce acopereau lăzile de zestre , laviţele,şi paturile. „ Prin modul de ornamentare bazat pe principiul desfăşurării nelimitate a compoziţiei decorative pe o singură axă sau pe două direcţii perpendicular, cu sau fără chenar ca şi prin paleta cromatică  formată din tonuri pastelate, calde de un mare rafinament, ţesăturile de lână din zona etnografică a Rădăuţilor se înscriu ca realizări de o mare valoare artistică deosebită, ce se disting printr-o notă de personalitate şi autenticitate, fiind adevărate unicate ale tezaurului artei populare româneşti.”

       O valoare deosebită o au şi ştergarele, şervetele, batistele şi feţe de masă, ce reflectă în conţinutul tematic al motivelor ornamentale o varietate de forme şi culori ce exprimă o anumită atitudine pentru frumos, dar şi o concepţie de viaţă faţă lume şi familie, ce vine din timpuri străvechi. Un alt meşteşug cu titlu de artă în constituie olăritul, este reprezentată în zona etnografică Rădăuţi de ceramica neagră de Marginea şi de ceramica smălţuită de Rădăuţi şi Putna.

         Ceramica neagră de Marginea a păstrat vestigiile de cultură materială din neolitic. Fragmentele ceramice din diferite perioade istorice, scoase la iveală de săpăturile arheologice au scos la iveală materiale care comparate cu ce de astăzi de etnografie conduc la ideea de continuitate. Descoperită în cadrul culturii Horodiştea-Folteşti, ceramica neagră a cunoscut în secolele XII-XV în nordul Moldovei, o puternică dezvoltare. Ceramica de Marginea, astăzi este recunoscută la nivel mondial, datorită păstrării tehnicii de lucru prin arderea înăbuşită şi ornamentare prin lustruire cu piatra de râu. Particularitate ceramicii negre de Marginea constă în tehnica de ardere. După o ardere oxidantă, în timpul căreia vasele devin roşii, se introduc în foc lemne întregi de brad, denumite „făchii,”după care toate gurile de încărcare şi descărcare ale cuptorului se astupă cu cioburi de oale, bălegar şi lut. Se produce astfel o ardere înăbuşită, care durează aproximativ 10 ore şi în cadrul căreia bioxidul de carbon se depune pe pereţii vasului, determinând culoare neagră sau nuanţe ale acestea, de la cenuşiu la negru intens, în funcţie de cantitatea de oxizi ferici şi substanţe feroase existente în componenţa lutului.

        Ornamentarea se face în două moduri: impresiunea şi lustruirea. Impresiunea este o tehnică pur decorativă, iar lustruirea asigură impermeabilitatea şi lustruirea vasului. Unealta folosită pentru impresiune este rotiţa care se aplică pe vasul crud şi cu ajutorul căreia se realizează un decor constând din linii frânte sau un şir de romburi, denumit „zimţ.” Lustruirea se realizează cu o piatră de râu cu care se înscrie pe suprafaţa vasului un decor alcătuit din linii frânte şi spirale într-o mare varietate stilistică. Forma vaselor şi decorul  care este subordonat formei reprezintă autenticitatea ceramicii negre de Marginea. Ceramiştii din Marginea au poposit şi în bazinul Păltinoasa şi au confecţionat  ceramica roşie smălţuită care păstrează în mare măsură formele tradiţionale ale ceramicii negre.

        Ceramica neagră de Marginea se produce şi astăzi păstrându-şi autenticitatea şi valoarea artistică, datoritei familiei Magopăţ care, a reuşit să păstreze şi să transmită generaţilor viitoare acest meşteşug şi artă populară deopotrivă. În domeniul ceramicii populare s-au produs schimbări de tehnică de lucru o dată cu descoperirea smalţului plumbifer, transparent, sau a celui opac şi colorat, care asigură vaselor o perfectă impermeabilitate, dar şi o sporită valoare artistică. Vestigiile arheologice de la Putna au scos la iveală fragmente ceramice din secolele XIV-XVI  care au fost lucrate în tehnica smălţuirii, având la bază o gamă cromatică alcătuită din tonuri de verde, cafeniu, galben şi o ornamentică în relief, compusă din  motive geometrice zoomorfe.

      Ceramica smălţuită de Rădăuţi este atestată din vremea lui Alexandru cel Bun. Astăzi tradiţia este continuată din tată-fiu de familia meşterilor Colibaba. Prin lucrărilor creatorii au reuşit să dea o nouă interpretare motivelor vechi, fie că este vorba de motive stilizate de cele geometrice, zoomorfe, avimorfe sau de motive antromorfe. În organizarea tradiţonală a interiorului, locuinţei ţărăneşti ceramica ocupă un loc important alături de ţesături care îmbracă pereţii sau mobilierul, ceea ce face ca locuinţa să fie una caldă, intimă şi primitoare. Ceramica face parte din viaţa omului şi prin ea, istoria neamului românesc a putut fi cunoscută din neolitic până în perioada modernă constituind dovezi incontestabile ale permanenţei noastre pe acest pământ.

      Arta încondeieri ouălor în zona etnografică Rădăuţi, s-a păstrat până în ziua de astăzi datorită permanenţei meşteriilor populari. Această artă s-a născut datorită unei experienţe practice, a îndemânării dobândite de-a lungul timpului, necesitând pricepere, talent, răbdare şi fantezie. În zona Rădăuţi tehnica încondeieri ouălor se realizează cu „chişiţa”(o unealtă rudimentară). Distribuirea cerii se face în aşa fel încât să fie apărate părţile care nu trebuie atinse de culoare. Desenul odată trasat, oul este introdus pe rând, de fiecare dată într-o altă baie de culoare, crusta de ceară fiind adăugată sau înlăturată după cum o cere modelul.

        Ornamentaţia predominantă este cea geometrică: romburi, triunghiuri, zigzaguri, linii drepte, punctate, întrerupte, curbe şi frânte. Cele mai răspândite motive ornametale sunt crucea şi steaua, a căror simbolistică este una religioasă. Dintre elementele fitomorfe, foarte adesea se întâlnesc frunza de stejar, bradul, floarea de măceş, ochiul boului, iar dintre motivele zoomorfe apar frecvent, în variate combinaţii, coarnele cerbului, peştele. Unele dintre aceste motive cum ar fi bradul şi coarnele berbecului, apar şi în alte domenii ale artei populare rădăuţene, în deosebi pe piesele textile care împodobesc interiorul locuinţei ţărăneşti.

       Segmentarea oului în mai multe compartimente egale, prin trasarea aşa-numitelor „brâuri” pe verticală şi orizontală, permite distribuirea elementelor decorative care se repetă simetric, alternat şi ritmic în fiecare registru.  Pe acelaşi ou apar deseori alte elemente geometrice, sau fitomorfe. Alteori, se renunţă la divizarea oului în mai multe registre şi se creează o combinaţie continuă, neîntreruptă, realizându-se o perfectă concordanţă între forma ovoidală a obiectului şi compoziţia decorativ-ornamentală între culori. În ceea ce priveşte gama cromatică, predomină culorile  de roşu în diferite nuanţe, maroul, galbenul, portocaliul, negrul, verdele şi albastru. Modul cum sunt dispuse motivele şi combinaţiile cromatice demonstrează măiestria şi simţul artistic al maşterului popular care de multe ori este un artist.

      Portul popular o adevărată frescă vie a spiritualităţii poporului român, reprezintă o zestre de tezaur românesc. Femeile din sate rădăuţene poartă cămaşă cu motive decorative cu tonuri cromatice specifice vârstei, din pânză de in ţesută în  două iţe  pentru zilele de sărbătoare, şi pentru zilele de lucru din pânză de cânepă ( fuior şi câlţi). Se întâlnesc aici două tipuri fundamentale ale cămăşii femeieşti: tipul carpatic, la care gura piesei se formează prin adunarea în creţuri a întregii lăţimi a stanilor şi a părţii superioare a mânecilor, şi tipul de cămaşă bătrânească denumit „cămeşoi”, confecţionată dintr-o singură bucată de pânză care formează piepţii şi spatele şi la care mânecile sunt prinse din umăr. Altiţa, compusă din elemente decorative dispuse în rânduri orizontale, paralele, într-o singură culoare, negru, sau realizate cu mai multe culori, se croia iniţial separat de restul mânecii, fiind urmată întotdeauna de spaţiul ornamental care menţine echilibrul, denumit sugestiv „încreţială.”

        Dintre piesele de costum care îmbracă corpul de la talie în jos, aşa numita „piesă cheie” în determinarea tipologică a portului popular, zonei etnografice a Rădăuţilor îi este specifică fota sau în termeni locali catrinţa, prigitoarea. Aceasta este o bucată de pânză dreptunghiulară se înfăşoară strâns în jurul corpului şi este ţesută din lână în patru iţe. Catrinţa variază sub aspectul formei, al elementelor decorative de la un sat la altul: „curcubeie” în Arbore, „curpene”în Vicovu de Jos şi Straja, „şirături” la Putna, „brâieţe” la Costişa şi Frătăuţii Vechi. În dreptul taliei catrinţele erau susţinute cu „ bete” înguste de lână, în două iţe cu diferite ornamente. Gama cromatica a acestor piese este bogat de la tonuri de roşu, alb, negru, verde la albastru şi galben

        Podoabele completau în chip armonios ansamblul costumului popular, şi pentru cap ţesăturile se numeau „pânzătură la Bilca, Straja, Putna, Vicovu de Jos, Bivolarii şi „miniştergură” la Arbore, Volovăţ, Horodnic de Jos şi de Sus, Costişa Frătăuţii Vechi, Voitinel, Marginea. Compoziţiile ornamentale ale acestora erau romburi şi zigzaguri, care ocupau centrul ţesăturii,iar spre capete aveau motive vegetale stilizate. Specific zonei etnografice Rădăuţi erau şi mărgelele negre, numite în termeni locali „cruciţi,”confecţionate din petale de trandafir ornamental. Fetele şi nevestele tinere purtau mărgele colorate din sticlă sau piatră, denumite „hurmuz sau „curele.”

         Încălţămintea  specifică portului femeiesc este opinca, confecţionată din piele de porc „îngurzite”în treimea anterioară externă cu „gurgui.” La sfârşitul secolului al XIX lea opincile se vopseau cu coajă de arin, în roşu sau galben închis. Opincile erau legate de picior cu nojiţe din lână albă. Acestea se purtau cu obele din pânză de in sau cânepă  sau cu ciorapi din lână albă, neagră şi roşie. La Vicovu de Jos şi Putna s-au purtat ciorapi din pănură de suman albă sau neagră denumiţi „ciucuri.”

        În zile de sărbătoare se purtau cizmele confecţionate din piele de viţel, ornamentate în partea superioară cu elemente florale cu şnur din piele. Tot în aceste zile de sărbătoare se purtau şi ghetele confecţionate de meşteri ciubotari.

Costumul popular bărbătesc din zona etnografică Rădăuţi se caracterizează printr-o structură simplă, printr-o ornamentaţie discretă, reţinută şi o gamă cromatică armonioasă, dar sobră.

        Cămaşa bărbătească tradiţională se caracterizează prin simplitate şi rafinament. Ea este  dreaptă, lungă până   la genunchi. Cu guler îngust drept pe lângă gât, cu mânicile prinse din umăr, largi şi libere şi este denumită „cămeşoi.”Cămeşoiul era confecţionat din pânză de cânepă, pentru zilele de lucru şi din pânză de in sau bumbac pentru cele de sărbătoare. La aceasta se poartă gulerul îndoit, încheiat tot cu „spăcmă,”ornamentat cu găurele şi ajur cu arnici. O variantă a acestui tip de cămaşă de sărbătoare este cămaşa cu platcă în faţă şi spate, cu guler drept pe lână, îndoit, cu mânecă liberă sau strânsă într-o bentiţă îngustă.

        Iarna se purta berneveci, denumiţi şi cioareci, confecţionaţi din pănură albă sau neagră dată la piuă, ţesuţi în patru iţe, strâmţi pe picior şi încreţiţi de la gleznă spre genunchi. Iţarii purtaţi în timpul verii se confecţionau din lână  toarsă subţire nedată la piuă, ţesută în patru iţe sau din băteală de strămătură şi urzeală de bumbac, în şapte iţe, strâmţi pe picior. Izmenele erau confecţionate din pânză de cânepă pentru zile de lucru şi din pânză de in sau bumbac pentru cele de sărbătoare.

        Peste cămaşă se poartă cingătoarea di piele sau chimirul, confecţionat din piele tăbăcită, ornamentat cu diferite elemente decorative obţinute prin presare. Unele chimire din piele erau cusute  pe toată suprafaţa cu mărgele colorate, reprezentând diferite motive decorative cu elemente vegetale. În zona etnografică Rădăuţi se poartă şi brâul din lână  tricolor sau cel denumit „chingă”de culoare roşu sau negru, cu vrâste de urzeală sau ornamente la unul din capete cu alesături de mână. În comuna Putna peste brâu se purta o curea îngustă din piele, numită „pasoc”

           Căciula este o piesă reprezentativă pentru zona Rădăuţi. S-au purtat căciuli din blană de miel, numite cuşme, prevăzute în părţile laterale cu urechi  late  şi lungi. Frecventă în zonă este şi căciula înaltă „ţurcănească” al cărei model de aşezare pe cap varia de la un sat la altul, în funcţie de vârstă şi particularităţile zonei. O altă pisă este pălăria, ale cărei boruri dau o notă specifică .În toată zona se poartă pălăriile cu „gang”, „şandrama” sau „streaşină,” rotunde, cu boruri mari întoarse în sus în care se ţinea tutunul amnarul şi iasca. Bărănii purtau pălării simple, iar feciorii le împodobeau în zilele de sărbătoare cu 12 coţi de „răteze”cu pană de măzărean la Vicov de Jos, cu pană de „şarbău” la Frătăuţi şi cu pană de răţoi creţ, la Costişa. Încălţămintea era compusă din opinci pentru zile de lucru şi cizme sau ciubote pentru zilele de sărbătoare.

       Ca accesoriu nelipsit la portului este trăistuţa, care şi-a menţinut de-a lungul timpului funcţia utilitară cât şi cea ornamentală, conferind costumului popular o notă pitorească. Trăistuţa este confecţionată din lână  ţesută în patru iţe şi decorată cu vrâste alb şi negru, care prin întrepătrunderea firelor de urzeală şi băteală formează pătrate mai mari sau mai mici. În această simplitate şi sobrietate a decorului pata de culoare o formează bariera. Aceasta este ţesută din lână roşie sau verde, bogat împodobită cu motive geometrice alese cu mâna, la războiul de ţesut. În partea de jos trăistuţa este ornamentată cu canafi de culoarea barierei.

        Istoricul Dimirie Dan surprinde şi modul în care se purtau traistele şi desagii: „în comuna Straja, femeile ca şi bărbaţii, pe spate o traistă de pănură felurit colorată, ale cărei baiere se ţin de mână când merg la târg sau la munte, la vite.” Traista se pune câteodată în vârful unui băţ şi se poartă pe spate sau se pune baierul peste cap şi se ţine pe piept de-a curmezişul, aşa că traista acoperă spatele celui ce o duce.”

Bibliografie:

Dimitre Dan, Comuna Straja şi locuitorii ei, studiu istoric, topografic şi folcloric, Cernăuţi 1897;

Maria CioarăZona etnografică Rădăuţi, Editura Sport-Turism, București, 1979;

Vasile Chifan, Tradiții și obiceiuri din zona Vicov, valorificate în educația muzicală din gimnaziu, Editura Cadrelor Didactice, Suceava, 2016