de Dragoș Hutuleac

În cătunile județului Suceava mai locuiesc bătrâni ale căror viață este ca o carte de întelepciune. Fiecare vorbă de-a lor cade ca o sămânță în sufletul tău și înmugurește pânâ la sfârșitul zilei într-o cunună de învățături. Pustietatea locurilor în care au trăit, singurătatea pe care au îmblânzit-o după ce le-au plecat copiii, le-a permis să cugete în liniște la viață. În privința ei, au certitudini cu rădăcini mai adânci decât a filosofilor sau a cărturarilor din vremurile astea noi. Pentru că pe dânșii nimeni nu-i tulbură nimeni cu întrebări care nu-și au rostul în cugetul omului vrednic. Doar văd ei singuri cum e viața, nu trebuie să le-o explice careva.

Un astfel de om este și mătușa Marie, din cătunul Dubiusca ce aparține de comuna Brodina. Acum 2 veri, când am cunoscut-o, se chinuia de una singură să cosească cele 7-8 ha de fânaț pe care le are în jurul casei. Mult pământ! Și mai are și în munte, pădure cu tot cu poiană…vreo 20 de ha.  Când era tânără tot pământul îl lucra cu moșul ei. Acum e singură cu toate. Mai ține două vaci, că mai dă lapte la lăptărie. Nu-i plătit, dar pe lângă pensie, sunt buni și bănuții ăia. Mai crește un bouț, îl vinde și pe-acela, mai pune niște bani la cec. Toată lumea poate să trăiască, numai să vrea să muncească. Așa e chitită ea că stă treaba prin lumea asta. „S-a lenevit omul mă băiete, de vrea numai muncă de domn. Nu-i place să simtă cum îl arde soarele. Din cauza asta îl mănâncă bolile și moartea vine mai fuga la dânsul. Moartea nu se apropie degrabă de cei arși bine de soare, că soarele îi dat de la Dumnezeu să ne țină de cald și să ne prelungească viața. Și reomaticul fuge dacă lași soarele să te usuce de rele!”.

Sfinții din icoane – copiii ei cuminți

Ne cheamă în casă. Rar trec oameni străini pe la dânsa și se bucură de musafiri. Scoate o cofiță cu lapte acru și pune la prăjit niste barabule în untură cu carne (tochitură). Imediat pune și de mămăligă. Numaidecât să mâncăm cu ea! Rareori are cu cine să-și împartă bucatele și poveștile. Noroc cu televizorul, altfel ar crede că e pusnică. Are și cărți de rugăciuni, icoane numai una și una, rânduite frumos pe peretele dinspre răsărit. Când se uită la ele, îi mai trece de urât. „Toți sfinții ăștia, parcă mi-ar fi copii. Și Maica Domnului o soră. Îs buni, ascultători, cuminți iar Măicuța îmi știe toate secretele. Încă din tinerețe îmi încredințam necazurile ei. -Și? -Și ce? – Vi le-a rezolvat? –Doamne, Maica Domnului! Cum să-mi rezolve ea necazurile?!? Doar îs femeie în toată firea. Ea numai mi le ascultă și-mi potolește inima fără să mă judece. Mă alină. Așa îmi limpezește mintea și pot îndrepta lucrurile cum trebuie.”

Ne așezăm la masă. Străchinile aburinde înalță spre cer miresme care cred că-i pun pe gânduri pe săracii sfinți dacă n-ar fi mai spre folosul sufletelor lor să se lase de mucenicie și să lucreze cu ziua la mătușa Maria. Copiii ei de pe pereți, parcă s-au schimbat la față când vedeau că ne înfruptăm cu asemenea poftă. Și sfinții ăștia, cât ar ei  plini de sfințenie, până la urmă tot oameni sunt! Doar că au avut răbdare să sufere mai mult și putere să ierte mai ușor. Chiar și acum, stau cuminți în icoane și înghit în sec. Par triști. „Pentru că nu mai este credință! –ne lămurește bătrâna …oamenii s-au lepădat de credință și s-au dat banului. El e cel care îi conduce lumea acum. Banul e mai puternic ca Dumnezu în zilele noastre, să știți voi. Dar e mai puternic numai pe lumea asta. Pe cealaltă lume, degeaba, nu poți cumpara nimic cu bani. Ori viața de dincolo e mai lungă ca asta de-aici. Ce sunt anii noștri pe pământ? O picătură într-un ocean. Pe când dincolo, suntem de-odată cu veșnicia. Greu tare o să ne fie dacă nu o să găsim calea să împăcăm cele două lumi încă de când trăim! Ori asta putem face numai dacă ne închinăm cui trebuie. Nu poți sluji doi Dumnezei odată. Numai unul și cel adevărat să fie!”

Iubirea de dincolo de moarte

Ne întreabă dacă ne-am săturat. Eram plini. Cu rușine, ne întreabă dacă n-am pute-o ajuta să bage niște fân în oboron. Că are strâns de câteva zile si-i e teamă că-l plouă, că ni și plătește. „Dacă ne plătiți în povești, mergem, dacă nu avem și noi treabă.” Bătrâna râde. În tinerețele ei era frumoasă și focoasă în dragoste. Pe lângă moș, a mai avut câtiva țiitori în satele vecine. Nu-i pare rău de dânșii și nici nu crede că-i păcat că ia avut. S-a iubit cu ei de-adevăratelea și n-a stricat nicio casă. Nici măcar pe-a ei. Moșul nu era rău, numai că avea năravul băutului și uita atunci că are nevastă și copii. Ea tânără, mai tânără ca el cu 12 ani, simtea nevoia unui suflet aproape. Niciodata n-au fost apropiați, dar nici rău nu s-au avut. El stătea mai mult la căsoaia din munte, iar ea în sat. A fost om gospodar, chiar dacă avea darul băutului. Ce lucra el beat în lemn, nu puteau face 10 meșteri cu mintea limpede. Cobora în sat cel mult o dată pe lună și stătea cel mult 5 zile. Atunci avea și ea grijă să se astâmpere. Ca să nu-l tulbure. Știa de viața ei, dar și el voia viața lui. Ca să aibe femeie, știa că trebuie să stea în sat mai tot timpul, iar lui nu-i plăcea viața asta. Au preferat să stea împreună de ochii lumii. Când a murit, a răsuflat ușurată dar și el a fost împăcat. Sufletul lui era liber să se facă totuna cu pădurea pe care o iubea mai mult decât familia, satul, decât lumea întreagă. Pentru ea Petro al ei este un sfânt pe care a învățat să-l iubească abia după ce nu a mai fost. Pentru că abia acum îl simte aproape de ea.