de Dragoș Huțuleac

Greşeala  tipică  marilor religii ale lumii este aceeaşi: fiecare îşi declară supremaţia în faţa celorlalte.  Orbiţi de doctrina religioasă în care ne naştem, închidem  ochii în faţa evidenţelor care ne demonstrează că toate formele religioase provin din una singură, unică şi păstrătoare a întregului adevăr. Variaţia manifestărilor religioase ulterioare este mai degrabă una de formă, nu de substanţă. Dacă vreţi, este vorba de aceeaşi piesă de teatru pusă în scenă în viziunea unor regizori diferiţi. Subiectul rămâne acelaşi, veşnic identic cu sine, doar reprezentarea diferă în funcţie de afinităţile estetice ale publicului. Din această cauză apare diversitatea doctrinelor religioase.

Practic, pentru fiecare zonă geografică a planetei în parte, marii iniţiaţi au trebuit să-şi adapteze discursul pe profilul psihologic al omului din  zona respectivă. Adică au trebuit să găsească pentru fiecare mare seminţie a lumii, povestea la care aceasta din urmă să rezoneze. Asta, la urma urmei, nu este decât un act pedagogic prin care îţi atingi scopul, nicidecum o deformare a realităţii. Expunerea unei lecţii diferă de la profesor la profesor, dar esenţa ei rămâne aceeaşi. Aşa-i şi în cazul religiilor. Diversitatea lor ţine de un act pedagogic adaptat situaţiilor existente în teren, dar ideea centrală rămâne de sine stătătoare: Dumnezeu este prezent în toată textura Universului, iar iubirea este forţa creatoare prin care se manifestă. Într-o lume a durităţii, unde forţa făcea legea, Isus vine şi anunţă vestea cea bună Occidentului zicând: Iubiţi-vă unii pe alţii!. Dar să fim atenţi, nu este vorba despre un Dumnezeu personificabil. Ci de acea energie care este sursa tuturor celor care au fost şi care vor fi. Personificarea lui Dumnezeu este un act simbolic, care oferă concreteţe unei idei abstracte. Pentru că este mult mai uşor să explici unei persoane că dulapul este o mobilă, decât să explici acest obiect ca fiind o mulţime densă de atomi. Cu alte cuvinte, omului îi vine mult mai uşor să asimileze o informaţie corelând-o cu elemente uzuale din arealul său de cunoaştere. De aceea, Dumnezeu nu poate fi cunoscut încă în afara personificării sale ca Tată Ceresc. Privit ca energie inteligentă cosmică, Dumnezeu nu mai are atributele unei (posibile) cunoaşteri palpabile, ceea ce îl scoate cumva din contextul gnoseologic actual, (re)cunoaşterea sa devenind astfel improbabilă. Acest fapt determină automat şi dispariţia credinţei, iar omul trebuie să creadă pentru a cunoaşte adevărul. De aceea, identificarea emanaţiei divine (a se citi energiei) cu un Dumnezeu patriarhal, este bine-venită. Ea corespunde aşteptărilor de zi cu zi a omului comun. Este, dacă vreţi, povestea cu care acesta rezonează. Ea nu depăşeşte cunoştinţele sale imediate. În cele din urmă, prin credinţă, care astfel nu-şi pierde semnificaţia în mentalul colectiv reprezentând, totodată, sentimentul comun al umanităţii, omul ajunge să cunoască adevărul şi să se subscrie acestuia.

Înţelegând acest labirint al religiei, indiferent de forma conceptuală pe care aceasta o îmbracă, ne dăm seamă că nu trebuie să-l căutăm foarte departe pe Dumnezeu. El este atât în lăuntrul nostru cât şi în tot ceea ce ne înconjoară. Trebuie doar să ne deschidem inimile ca să ne putem bucura de prezenţa sa continuă….și ochii.

Realitatea materială este pilonul în jurul căruia se dezvoltă paradigma socială contemporană. Existenţa unei realităţi paralele este acceptată mai degrabă formal, nu ca element real  şi mereu prezent în a fi. Astfel, spiritualitatea ca mijloc de devenire întru fiinţă, este prea legată de instituţia bisericii, iar dogmele ce o consacră pe aceasta din urmă limitează cunoaşterea spirituală, conformând-o legilor obştii bisericeşti. Astfel, cunoaşterea spirituală este lipsită de puritate. Ea ajunge la noi, cel mai adesea, sub forma unei exprimări codificate în simboluri. Timpul, dar mai cu seamă subiectivismul celor care au interpretat de-a lungul istoriei semnificaţia respectivelor simboluri, le-au ştirbit sensul iniţial, iar mesajul propriu-zis ajunge la noi sub o formă de cele mai multe ori eronată.

Cred că cele mai pure mesaje de acest gen le mai putem găsi în manifestările artistice arhaice, folclorice, unde acestea se cer a fi descifrate tocmai pentru a arăta armonia existentă între om şi univers sau, dacă doriţi, să-l arate pe Dumnezeu manifestat sub formă de energie cosmică aflată în toate.