de Dragoș Huțuleac

Uneori ai sufletul atâta de gol încât nu pot crește în el nici viermii deznădejdei. Vântul, dacă ar trece prin el, nu s-ar împiedica de nicio trăire, de nicio speranță, de niciun un vis, de niciun gând.  Ești ca deșertul Sahara, doar că nu ai nisip, nu ai soare, nu ai nimic. Doar un imens gol care începe de nicăieri și se termină tot acolo. Paradoxal e că golul respectiv are greutate. Și nu cântărește cât un fulg, doi sau o cât o privire plină de reproșuri pe care mama ta ți-a aruncat-o într-o Duminică, în adolescență, după prima băută. Nu! E o greutate absolută care te strivește prin inexistemța ei fizică. Nu o poți explica. Doar o simți cum te apasă, tot mai mult, tot mai insistent, tot timpul…Simți cum te transformi în stafie, doar că mai respiri și mai mănânci. Plus că nu ai pe cine bântui și te bântuiești tot pe tine însuți, până ajungi să te temi de tine, să te urăști, să fugi de ceea ce ești. Trăiești doar prin amintiri. Ele sunt singurele partenere care îți țin de urât, singurele cu care te culci, singurele lângă care te trezești, singurile care îți țin de cald. Fără ele, sinuciderea pare o adevărată ispită, cu buze pline, sâni plini, coapse lungi  și știi că poți să te bucuri de ea o noapte eternă, numai să vă înlănțuiți în primul sărut. Cumva te temi și te ea, dar nu te sperie la fel de mult ca golul, hăul fără sfârșit din sufletul tău. Te-ai bucura ca cineva să urle în acea prăpastie invizibilă ca să observi: strigătul acelei persoane se aude sau nu? Al tău e mut. Nimeni nu-l aude în acea nesfârșire deschisă în tine. Nici măcar tu. Vezi cum deschizi gura, simți cum iese sunetul, strigi din toți rărunchii tăi, dar nu se aude nimic. E liniște. Și asta grea. Ca o mantie de plumb prin care nimeni și nimic nu poate trece. Nici măcar emoțiile. Nu te mai poți bucura de soare, de flori, de muzică, de femei, de bărbați de o bere sau un pahar cu vin, de nimic. Până și sexul de lasă rece. Mai degrabă bei o cană cu apă. Parcă mai ia din arșița pustiului din tine. Te întrebi brusc ce soare alimentează acest foc care te topește, care te bagă în mormânt. E un soare negru, născut din păcatele tale și a strămoșilor tăi. E hidos. Ca un cancer. Arde numai pe întuneric, razele lui sunt negre și împrăștie în jurul lui mai multă noapte tăvălită prin smoală decât însăși Lucifer. Nimic nu pare să-l urnească de pe cerul lăuntrului tău…

Și începi să te gândești la sinucidere. Întâi sub formă de întrebare: Ce ar fi dacă…? I-ar păsa cuiva…? Oare n-ar fi mai bine să…? Și apoi începi să diseci răspunsurile la aceste întrebări, ca și cum ai diseca cadavre. În fapt, începi a-ți diseca propriul leș. Descoperi o lume nouă care te vrăjește prin tihna care pare să ți-o ofere. Uneori o găsești chiar luminoasă și îți pare că în viața de apoi ți se va permite să trăiești, așa cum înțelegi tu acest termen.

Apoi începi să te gândești la sinucidere ca la o mângâiere. Ca la o vacanță de primăvară, cu miros de cozonac, copaci plini de floare și niște dealuri cu pășuni verzi, mai verzi ca smaraldul, peste care tu fugi în picioarele goale, ca un copil care încă nu știe ce-i grija. Începi a zâmbi și gândul ăsta, plin de nenorocire, prinde tot mai mult viață în inima ta, deși te grăbește pe drumul spre moarte. Moartea îți pare o izbăvire, moartea îți pare o soluție, moartea îți pare răspunsul tuturor peoblemelor tale. Te gândești la ea aidoma îndrăgostitului de 16 ani care vede în iubita sa de 22, sensul existenței iar între picioarele ei crede că a găsit piatra filosofală…Amândoi pășiți pe drumul pavat cu minciuni a înșelăciunii…Și știm cu toții: e un drum atât de dulce!