de Dragoș Huțuleac

Alexandru Surdu crede că „Ceea ce se uită, de regulă, în legătură cu Mihai Eminescu este faptul că acesta, chiar mare poet şi ziarist, era în fond filosof de profesie. Eminescu studiază cinci ani filosofia la Viena şi Berlin, audiază cursurile unor mari filosofi, de notorietate până în zilele noastre, ca: Th. Vogt, R. Zimmerman, Ed. Zeller, H. Bonitz ş.a., în maniera vremii, studiază aici şi probleme de drept, economie, istorie, filosofie şi ştiinţele naturii. Însemnările sale din acea perioadă dovedesc faptul că Eminescu era chiar interesat de astfel de probleme, pe care încearcă să le aprofundeze singur, prin lecturi şi consideraţiuni profesionale, ceea ce nu mai fac studenţii obişnuiţi în filosofie. O făceau însă, atunci, filosofii de profesie. Suntem numai cu câteva decenii de la moartea lui Hegel, când filosofia lui era la modă. Or, Hegel era considerat ca unul dintre oamenii cei mai cultivaţi din toate timpurile. Obligat sau nu de propriile sale concepţii, de drumul Ideii Absolute căreia nu-i poate rezista nimic, Hegel parcurge în numele acesteia nu numai toate ştiinţele vremii şi toate domeniile culturii şi artei, ci şi istoriile acestora de la primele lor începuturi.

Era firesc ca şi tânărul Eminescu să aibă astfel de preocupări enciclopedice. Părerea noastră este că el urmărea în mod special realizarea unei viziuni enciclopedice asupra lumii cu sau fără a găsi vreo formulă sau principiu din care să deducă apoi, asemenea lui Hegel şi asemenea filosofilor sistematici în genere, evoluţia întregii lumi. O spune chiar Eminescu « cred că am găsit soluţia problemelor respective grupând întuiţiile şi sistemele demonstrative care însoţesc fiecare fază a evoluţiei în antinomii referitoare la eternul (atemporalul) din istorie, drept şi politică, dar nu în sensul evoluţiei hegeliene a Ideii. Căci – se delimitează Eminescu de filosoful german – la  Hegel gândirea şi fiinţa sunt identice, aici nu.»”

Aşadar, datorită erudiţiei sale, a gândirii puse în slujba unui ideal putem spune chiar naţional, Eminescu creează premisele unei paradigme culturale româneşti în care matricea formatoare a neamului devine evidentă.

„Referirile multiple şi continue de-a lungul timpului la concepţia sa despre lume, la încercările sale metafizice şi de interpretare a filosofiei germane, ne îndreptăţeşte să-l situăm pe Eminescu la baza determinaţiilor spiritualităţii româneşti conturată în secolul al XX-lea. Interpretările şi atitudinea faţă de opera eminesciană, existente în perioada la care ne referim, sunt şi ele semnificative pentru specificul filosofiei româneşti în veacul trecut.”

Ba, mai mult, susţine Lucian Blaga „Există o Idee Eminescu, iar aceasta s-a zămislit sub zodii româneşti. Ea poate fi lesne dezghiocată de aparenţe derutante şi nu mai puţin lesne ea poate fi periată de cenuşa unor vulcani de aiurea ce i-a căzut pe umeri. Eminescu, din moment ce a izbutit să-şi realizeze într-o seamă de bucăţi poetice substanţa proprie, urmează să fie judecat în primul rând după aceste bucăţi, nu după acele unde el nu e el. Există o Idee Eminescu; i s-a împlinit când i-a bătut ceasul, întâi pentru că omul care o purta, s-a născut aşa ca substanţă şi aptitudini, şi al doilea fiindcă înflorirea a fost prielnic ocrotită de acea admosferă educativă a culturii, în a cărei şcoală omul şi-a făcut ucenicia.”

Iar Eliade completează: „Ce înseamnă, pentru noi toţi poezia, literatura şi gîndirea politică a lui Eminescu o ştim şi ar fi zadarnic să o reamintim încă odată. Tot ce s-a creat după el, de la Nicolae Iorga şi Tudor Arghezi până la Vasile Pârvan, Nae Ionescu şi Lucian Blaga poartă pecetea geniului, cugetului sau măcar a limbii eminesciene. Rareori un întreg neam s-a regăsit într-un poet cu atâta spontaneitate şi atâta fervoare cu care neamul românesc s-a regăsit în opera lui Mihai Eminescu. Îl iubim cu toţii pe Creangă, îl admirăm pe Haşdeu, învăţăm să scriem de la Odobescu, îl respectăm pe Titu Maiorescu şi anevoie putem lăsa să trecă mult timp fără să-l citim pe Caragiale. Dar Eminescu este pentru fiecare din noi, altceva. El ne-a relevat alte zări şi ne-a făcut să cunoaştem altfel de lacrimi. El, şi numai el, ne-a făcut să ne înţelegem bătaia inimii, el ne-a luminat înţelesul şi bucuria nenorocului de a fi român.”

 

Eminescu – un conservator atipic….

 

După cum putem observa, Eminescu, pune conştiinţei româneşti o seamă de probleme a căror rezolvare nu putea fi ocolită. S-a observat, cu reţinută surpriză, că Eminescu a pus în relief conceptele de societate, stat, naţiune în sensul de a le considera prioritare faţă de indivizi, de cetăţeni, cărora ele le-ar constitui singurul cadru posibil, chiar necesar, de manifestare. S-a putut astfel vorbi, e drept că oarecum dubitativ, de un determinism sociologic ce ar fi fost împărtăşit de Eminescu. Ori, în fapt, primatul cadrului social politic instituţionalizat asupra individului cetăţean, e o componentă a doctrinei conservatoare, a cărei asociere cu gândirea lui Eminescu nu e o noutate pentru nimeni. Ea nu conferă relaţiei respective o rigoare deterministă.

„Administraţiunea unei ţări –spune poetul – formează un tot nedivizibil; diferitele ei ramure fac parte din aceeaşi sistemă şi sunt neapărată una alteia, tocmai după cum o bucată a unei maşine este neapărată fiecăreia dintre celelalte şi mecanismului întreg. Când o bucată a mecanismului merge rău, toată sistema din care face parte suferă[…]. Trebuie odată ca poporul românesc să înţeleagă cum că totdeauna, omul care are ceva, care are ce pierde, fie numai istoric, fie avere, fie razimul moral al unei mari inteligenţe sau mai mari culturi, numai acela cumpăneşte drept când face legi, judecă cu precauţiune şi nu are interes de a sta neapărat la putere, numai şi numai pentru a se hrăni de la buget.

Natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite, geniul lui, care, adesea, neştiut, urmăreşte o idee pe când ţese la războiul vremii, aceste să fie determinante în viaţa unui popor, nu maimuţăreala legilor şi obiceiurilor străine. Legile ar trebui să fie, dacă nu codificarea datelor juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol”

Din cele enunţate mai sus, putem remarca că gândirea politică eminesciană poate fi exprimată cel mai bine prin autohtonism românesc. Ideile principale prin care autorul detaliază concepţia sa sunt: tradiţionalismul, naţionalismul, locul şi rolul fundamental al ţărănimii în dezvoltarea forţelor proprii ale poporului nostru. Trebuie de subliniat că tradiţionalismul său nu a fost un caz izolat în cultura vremii. Acesta descindea din acelaşi romantism care a fost comun spiritului european aproape jumatate de secol, şi-n care se considera că omul nu poate fi înţeles decât în şi prin istorie. Astfel, Eminescu a admirat trecutul naţional dintr-o aderenţă sufletească la momentele şi valorile acestuia, susţinută însă şi de o pregătire istorică excepţională. Tradiţionalismul eminescian nu a fost, prin urmare, o anchilozare în trecut, ci o modalitate de integrare a acestuia în prezent. Din cauza atitudinii sale faţă de ţărănime, prin idealizarea ţăranului şi a rolului său în societate, Eminescu, pare contemporanilor noştri demodat. Se omite în schimb faptul că pe vremea lui ţărănimea era clasa socială ce mai numeroasă, furnizând cel mai mare suport economic şi financiar statului. Prin urmare, datorită majorităţii constituite de către aceasta, ţărănimea era identificată cu întregul popor român, iar în popor, afirmau romanticii, se află sursa geniului creator, specific fiecărui neam.

 

Bibliografie:

Angela Botez, Un secol de filosofie românească,  Bucureşti, ed. Academiei Române, 2005;

Lucian Blaga, Trilogia Culturii –Opere, vol.9, Bucureşti, editura Minervra, 1979;

Mihai Eminescu, Testamentul politic al lui Mihai Eminescu, Focşani, rev. Oglinda Literara, nr. 78, 2008;

Mircea Eliade, Împotriva deznădejdii, Bucureşti, ed. Humanitas, 1992;