de Dragos Hutuleac

 Evident, Mihai Eminescu este cunoscut mai degrabă pentru opera sa poetică. Bătându-se ani la rând pasul pe loc în încercarea de a-l numi „poetul nepereche”, calitatea sa de gânditor şi amfitrion cultural al neamului, a fost trecută în plan secund, asta chiar dacă Constantin Noica l-a supranumit „omul deplin al culturii româneşti”, considerându-l a fi cel mai de seamă gânditor al ei. Aceasta este poate una dintre cele mai simple şi totodată reale „definiţii” oferite lui Eminescu. După o perioadă de îndoieli, nedumeriri, temeri generate de mulţi factori, în special exteriori literaturii (şi ne referim la primii 50 de ani de după moartea lui Eminescu), Noica reuşeşte să surprindă perfect, în doar câteva cuvinte, portretul cultural al lui Eminescu: „omul deplin al culturii române”. „A ştiut să trăiască din plin, cu intensitate maximă, pentru ca, extraordinar de tânăr fiind, să înveţe şi să moară. Căci în fapt, moartea sa fizică, asupra căreia planează atâtea incertitudini chiar şi după mai bine de un secol, nu face altceva decât să provoace renaşterea conştiinţei naţionale. Învăţând să moară, Eminescu ne-a învăţat pe noi să trăim. Condiţia esenţială, însă, pentru a pătrunde tainele învăţămintelor sale este dărâmarea barierelor şi şabloanelor impuse în a doua jumătate a secolului trecut asupra culturii române, bariere care par a se transforma în adevărate baricade astăzi, sub auspiciile unei «culturi europene fără frontiere», în care valorile naţionale sunt supuse unui proces de destructurare.” -aflăm dintr-un articol al Crinei Palas, care tratează tocmai această abordare noiciană.

Emil Cioran vorbeşte despre dânsul în aceeaşi cheie superlativă. El afirmă: „Tot ce s-a creat până acum în România poartă stigmatul fragmentarului. Afară de Eminescu, totul este aproximativ. Nici unul nu ne-am lăudat cu el. Căci nu l-am declarat cu toţii, o excepţie inexplicabilă pentru noi? Ce a căutat pe aici acela pe care şi un Budha ar fi gelos? Fără Eminescu am fi ştiut că nu putem fi decât esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine şi ne-am fi adaptat perfect condiţiei noastre minore. Suntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de tulburarea ce ne-a vărsat-o în suflet.”

Orice ar fi făcut, orice ar fi gândit Eminescu despre cultura română, marele său merit este acela de a fi crezut în aceasta. Şi nu a crezut-o ca fiind de mâna a doua. A considerat-o contemporană culturii occidentale şi capabilă oricând a-i îmbrăca formele, fondul rămânând acelaşi în prea-plinul său de potenţial creator. A spune că în cultura română totul începe şi se termină cu Eminescu este probabil prea mult, dar în mare parte adevărat. În istoria ei, a culturii româneşti, nu vom întâlni altă personalitate care să o marcheze mai profund. Cum a fost posibil acest fapt? Pentru că atunci când ne apropiem de Mihai Eminescu, avem senzaţia că de fapt ne apropiem de noi înşine. Cu alte cuvinte, Eminescu a fost într-atât de român încât se identifică cu fiecare din noi in parte. Singura condiţie care face această fuziune posibilă, este aceea ca noi, să nu ne dezicem de ceea ce suntem.