de Dragoș Huțuleac

Ieri seara (Miercuri n.n), pe la 21:30, în gara Burdujeni, un grup de tineri cântau cântece religioase și împărțea mâncare oamenilor săraci. Nu, nu erau ortodocși! Cei doi tineri ortodocși din apropierea grupului, alături de tinerele care le erau partenere, sugeau din beri și explicau cu voce tare cum le-ar trage-o câtorva domnișoare din grupul respectiv. Partenerele lor se hlizeau și explicau foarte afectate că au auzit ele că fetele care fac parte din confensiunea respectiva, se iubesc doar pe la spate…și iară se hlizeau, convinse probabil de superioritatea lor întru ale sexului, odată ce dânsele erau capabile să primească iubirea bărbaților lor din toate direcțiile. Da, recunosc, acesta a fost un comentariu răutăcios, dar nu gratuit. Nu se făcea ca starea aia de bine și frumos pe care membrii grupului reușiseră s-o creeze, să fie tulburată de niște infecții de oameni.

În momentul când au început să cânte, toată lumea de pe peron s-a oprit puțin din graba cotidiană și pe chipurile lor au apărut zâmbete. Au fost câteva minute lipsite de încruntare, când sufletele celor prezenți au luat o pauză de la zbuciumul zilnic, când răutatea s-a retras pentru câteva momente din viețile noastre în cotloane doar de ea știute, când totul era așa cum trebuie să fie: cu liniște, pace și iubire. Știu că acest moment putea fi realizat de orice grup de tineri cu sufletele frumoase, indiferent de confensiunea religioasă. Întâmplarea a făcut ca acest moment de normalitate să ne fie servit de o religie minoritară, diferită de cea ortodoxă,  iar noi, majoritarii, trebuia să le mulțumim pentru acele clipe minunate, nu să-i gratulăm cu comentarii răutăcioase. Aceasta e mulțumirea mea publică pe care le-o aduc unor tineri cu sufletul sănătos, care m-au făcut pentru câteva momente să mă bucur de prezent.

Nu știu cum e în mintea altora, dar mintea mea e ocupată tot timpul cu viitorul. Gândurile mele se concentrează pe ce urmează să fac, cum voi rezolva o situație, cum voi face niște bani, cum voi lucra, cum îmi voi plăti facturile, ș.a.m.d, practic toată energia mea se risipește în diverse situații ipotetice din viitorul apropiat, sau îndepărtat, iar prezentul nu-l mai simt, nu mai sunt conștient de el. Toate zilele trec ca o poveste, doar că eu nu trăiesc povestea respectivă. Sunt cel mult un martor, nicidecum eroul principal. Efectiv numai trupul meu trăiește în prezent, iar mintea mea numai în viitor. Acest decalaj cred că este motivul pentru care nu mai reușesc să mă bucur de viață cum trebuie. Ei bine, tinerii respectivi au reușit prin muzica lor, să mă aducă cu mintea în prezent. Eram acolo, trăiam prezentul alături de ei și de călătorii aflați pe peron. Mintea mea a luat la pauză de la proiecțiile în viitor și am remarcat, cu toată ființa mea, că ceea ce contează cu adevărat se întâmplă acum, în momentul de față, nu mâine, nu în scenariile viitoare pe care le construiesc neîncetat cu ochii minții. Prezentul e cel care contează și poate fi cu adevărat superb dacă devenim conștienți de el. Parcă viața începe să aibe sens dacă o trăim azi, nu mâine și sub nicio formă ieri.