de Dragoș Huțuleac

Folclorul fascinează prin bogăția sa de manifestări. Felul în care spiritualitatea unei comunități se întrupează în cuvintele cântate ale unei doine, în voia bună a horelor sau în magia tainică a jocurilor așa zis „bătrânești”, uimește prin profunzimea trăirilor pe care le stârnește în sufletele oamenilor care ajung să cunoască aceste comori tradiționare. Un foc viu pare că arde în orice cântec, în orice joc, în orice strigătură, în orice bocet, făcându-le nemuritoare. Luându-l la braț pe profesorul vicovean Vasile Chifan (și la puricat cartea sa „Tradiții și obiceiuri din zona Vicov, valorificate în educația muzicală din gimnaziu”), vom porni pe drumul plin de frumusețe a istoriei folclorului din zona Bucovinei, mergând pe o cărare bătătorită de înaintași, pentru a descoperi cititorilor o parte din comorile spirituale ale satelor din județul Suceava.

         Interesul pentru folclor în Bucovina, a fost unul major în toate etapele de dezvoltare culturală şi spirituală a acestei regiunii geografice. O notă aparte, o face distinctivă perioada de afirmare culturală şi spirituală de emancipare socială a românilor din Bucovina aflată sub dominaţia imperiului austro-ungar. Perioada care a urmat acestui nedrept act, a fost una de luptă pentru păstrarea credinţei, graiului şi portului, prin diferite mijloace. Unul din aceste mijloace a fost creaţia folclorică. Poetul Vasile Alecsandri a arătat un mare interes pentru creaţia populară din Bucovina de unde a cules folclor pe care l-a păstrat în colecţii. Iraclie Porumbescu şi Ioan Gh. Sbiera au dezvoltat activitatea de culegere a folclorului bucovinean, dar mai ales preotul Simion Florea Marian  a ridicat-o pe o treaptă superioară. Contemporanul lui Porumbescu, preotul Simion Florea Marian era considerat de B. P. Hasdeu „singurul etnograf român” care a devenit un adevărat ctitor de şcoală, din care descind : Artur Gorovei şi Elena Niculiţă-Voronca.

        În Bucovina au trăit şi au militat pentru cauza românilor, membrii familiei Hurmuzachi, în casa căreia Ciprian Golembiowschi şi-a schimbat numele în Porumbescu. Prietenul cărturarilor bucovineni, poetul Vasile Alecsandri va dedica Bucovinei, poezia  „Dulce Bucovină, veselă grădină”.

       Primele culegeri de folclor muzical au fost realizate în Bucovina de către Carol Miculi, elev al lui Chopin, profesor la Cernăuţi şi mai târziu director al Conservatorului din Lemberg. Impulsionat de activitatea înaintaşilor săi, Carol Miculi publică după cinci ani de culegere, 48 de piese româneşti  pentru pian. Din aceste 16 sunt piese bucovinene, iar restul sunt ieşene şi bucureştene, după afirmaţia folcloristului Gheorghe Ciobanu. Melodiile din colecţia Miculi nu au suport literar, deoarece potrivit vremurilor, circula o polemică între muzicieni şi literaţi care eliminau din lucrările lor creaţia celuilalt. Cu toate acestea, lucrarea lui Carol Miculi reprezintă, un document foarte important pentru folcloristica din Bucovina, deoarece aici se păstrează o primă variantă a doinei româneşti, Mândră floare-i norocu, lucrare ce se cântă şi astăzi, în zonele păstrătoare de folclor autentic.

          Din păcate, atestarea doinei de către Carol Miculi a fost dată uitării. Au trebuit să treacă aproape opt decenii ca melodia să fie redescoperită şi notată de Constantin Brăiloiu în anul 1928, când acesta a participat la cercetările sociologice organizate în comuna Fundu-Moldovei, de către Dimitrie Gusti.  Perioada imediat următoare a fost influenţată din perspectiva folclorului şi de precursorii muzicii româneşti din Bucovina, Isidor Vorobchievici, Ciprian Porumbescu, Tudor Flondor, Gheorghe Mandicevschi, tratarea folclorului a fost făcută din poziţia compozitorului. Nu putem trece cu vederea însă, folosirea cu bună ştiinţă a culegerilor culese de Al. Voevidca şi folosite în creaţia cultă de Gheorghe Mandicevschi. Numim aici „Cântece populare bucovinene”, „80 de cântece populare ale Bucovinei”, „Cântece populare”, colecţii cu ajutorul cărora Mandicevschi realizează ceea ce am putea numi trecerea de la melodica de factură populară la creaţia cultă.

        Anii care au urmat, au fost dominaţi de activitatea folcloristului bucovinean Alexandru Voevidca, care şi-a desfăşurat activitatea de culegere a folclorului, într-o perioadă în care interesul pentru acesta era destul de crescut. În Transilvania culegea folclor Bela Bartok, în Maramureş şi Banat, Tiberiu Brediceanu, Dimirie G. Kiriac, în Muntenia. Folclor culegeau învăţătorii şi preoţii din satele româneşti, aşa cum au făcut-o Simion Florea Marian şi Mihai Lupescu. Alexandru Voevidca şi-a început activitatea la iniţiativa profesorului Mathias Friedwagner de la catedra de limbi romanice de la Universitatea din Cernăuţi. Acesta publicase la Halle în 1905 o culegere ce conţinea poezie populară românească. Fiind însărcinat de oficialităţile austriece să întocmească o lucrare amplă despre creaţia românilor, Acesta a luat contact cu intelectualii din Bucovina: Dimitrie Dan, Tudor Flondor, Leon Botnărescu, Gheorghe Mandicevschi şi împreună au constitui un comitet de acţiune Profesorul Friedwagner nu a fost mulţumit de această colaborare şi a apelat la învăţătorul Alexandru Voevidca.  Acesta avea experienţa necesară, fiind bun cunoscător al creaţiei populare şi al vieţii oamenilor de la sate, avea o bună pregătire muzicală dobândită cu Anton Kuzela, la Şcoala Normală şi cu Adalbert Hrimaly, dirijor şi profesor la Şcoala Filarmonică din capitala Bucovinei. Pregătirea muzicală i-a permis să nu folosească niciodată fonograful, ci să noteze toate lucrările aflate în colecţii, după auz, caz unic dacă avem în vedere numărul impresionant de cântece culese şi notate aprox. 3000.

         Din cele aproximativ 3000 de lucrări culese şi notate de Voevidca, 2400 au fost grupate în zece volume cuprinzând fiecare cinci caiete a câte 50 de piese. Pe lângă toate aceste cântece şi jocuri din aceste colecţii folcloristul bucovinean a mai cules în perioada  1919-1924 „un număr de 300 şi iarăşi o serie de cântece a cărui număr nu a fost stabilit” Melodiile din colecţiile lui Alexandru Voevidca sunt de o rară frumuseţe şi aparţin genurilor vocale şi instrumentale, respectând realitatea din zonele de unde au fost culese. În aceste colecţii a fost identificat şi un stil al locuitorilor din Bucovina, numit „bătrâneasca” ce se regăseşte în numeroase variante melodice. Lucrările folcloristului se află astăzi la Institutul de Folclor din Bucureşti şi la Biblioteca de stat din  Bucureşti. Despre personalitatea lui Alexandru Voevidca, muzicologul Octavian Lazăr Cosma afirma: „ într-adevăr, Alexandru Voevidca a înscris o filă de aur în folcloristica  românească având atu-uri chiar asupra lui Bela Bartok şi Tiberiu Brediceanu, în sensul că realizează o colecţie mai ordonată, limitată  la un teritoriu caracteristic.”

       Drumul deschis preotul Simion Florea Marian, Carol Miculi şi Alexandru Voevidca va fi continuat de ctitorii etnomuzicologiei româneşti, George Breazul şi Constantin Brăiloiu. Aflat în anul 1928 la Fundu-Moldovei, sociologul Dimitre Gusti, titularul catedrei de estetică, etică şi sociologie a Universităţii din Bucureşti membru al Academiei Române, îi scria lui George Breazu: „Cred că este în interesul mişcării conduse de dumneata pentru culegerea de folclor muzical ca să nu ne laşi în suspensie! Am pus pre mare preţ pe colaborarea cu d-tale şi …n-am vrea ca în comunicările pe care le voi face la Academia  Română, la toamnă, să nu pot vorbi nimic şi despre folclorul muzical din Fundu-Moldovei. Vezi-ar intra acest folclor la Academie mai solemn ca până acum şi după o metodă ştiinţifică”. În felul acesta se realizează pe pământ bucovinean o primă fază a apropierii dintre sociologie şi etnografie în cercetarea creaţiei populare aflată la faza copilăriei etnomuzicologiei româneşti, apropiere de care beneficiază şi la care contribuie nu numai Brăilou-cum s-a crezut până în prezent ci şi George Breazu, chiar dacă nu în aceeaşi măsură şi cu aceleaşi reverberaţii.

        Tot în această perioadă folclorul bucovinean este cercetat de doi muzicieni moldoveni, Gavril Galinescu şi Alexandru Zirra, ambii profesori la Conservatorul din Cernăuţi şi ai celui din Iaşi, membrii ai Arhivei fonografice a Ministerului Cultelor şi Artelor. Gavril Galinescu a rămas prea puţin cunoscut, deoarece nu a reuşit în timpul vieţii, şi nu s-a realizat nici după moartea sa publicarea importantei sale colecţii de folclor muzical ce numără peste 1000 de piese. Soarta lui se aseamănă din acest punct de vedere cu cea a lui Alexandru Voevitca, abia în ultima vreme s-a luat spre cercetare colecţiile sale ce cuprind mai multe volume. Colecţia lui G. Galinescu este în prezent risipită în multe fonduri ceea ce face dificilă studierea sa. Multe dintre consideraţiile folcloristului în ceea ce priveşte folclorul bucovinean, au fost prilejuite de vizitarea Văii Bistriţei şi notate apoi în studiile Muzica în Moldova sau în lucrarea Cântecele munţilor noştri.

        Ataşamentul lui Gavril Galinescu pentru cultura populară va rămâne pe parcursul întregii vieţi şi va avea  ca susţinător prioritar apartenenţa sa la lumea satului cu întreaga lui spiritualitate. Caietele de notiţe păstrate în fondul de la Piatra-Neamţ, scot la iveală melodii populare culese din diferite zone ale Bucovinei şi Moldovei, pe care le-a folosit în anii studenţiei la Leipzig unde l-a avut ca profesor pe Max. Reger. Gavril Galinescu contribuie la fondarea  celor două arhive de folclor întemeiate de George Breazu şi Constantin Brăiloiu şi trece şi el la folosirea fonografului. Pe baza materialului cules, el va ajunge şi la studii de folcloristică şi de muzicologie şi la conturarea unui prim curs de folclor muzical la Academia de muzică „George Enescu” din Iaşi. Meritul cercetătorului constă şi în sesizarea evoluţie modurilor populare întâlnite în creaţia populară românească în strânsă interdependenţă cu practica artistică. Continuând linia lui Theodor Burada şi Titus Cerne, Galinescu  se ocupă şi de clasificarea instrumentelor populare vechi.

       Pentru istoria folcloristicii, numele lui Gavril Galinescu este alături de  folclorişti de seamă care au contribui activ la tezaurizarea creaţiei populare din Bucovina şi Moldova. Istoria folcloristicii scrisă de Ovidiu Bîrlea consemnează şi numele lui Alexandru Zirra. Pe  lângă profesia de profesor şi A. Zirra a avut contribuţii majore la colecţionarea folclorului bucovinean, deşi activitatea sa este astăzi puţin cunoscută El a desfăşurat o susţinută activitate în acest domeniu, concretizată în culegeri pe teren cu fonograful, transcrieri şi publicaţii  de culegeri populare în Bucovina. O hartă a înregistrărilor realizate de Alexandru Zirra este puţin mai greu de realizat, deoarece folcloristul nu precizează numele localităţilor, al informatorilor, sau de multe ori adună la un loc materiale realizate în zone diferite. Îl găsim însă la Storojineţ, Cernăuţi, Lucavăţ,  Ostra, Rădăuţi, Lucăceşti, Solca  sau Pârteşti. Se ocupă în perioada 1928-1933 de muzica lăutarilor din aceste zone şi atrage atenţia asupra prezenţei unor instrumente deosebite pentru zonele respective: Lira, tilinca, fluierul, dar şi şuieratul, cântul din frunză. Menţionează şi prezenţa ţambalului în taraf. Din punct de vedere al genurilor întâlnite şi culese, se poate vorbi de aproape integrală a speciilor şi repertoriilor:

– Colinde, cântece de stea, melodii de Malanca, colinde ucrainene.

-Cântece de nuntă: Marşul miresei, Când pune peteala, Când merge mireasa la joc, Nunii primesc mirii, Când pleacă mireasa, Când închină nunul mare, Jocul vorniceilor cu druştele,  Jocul nuntaşilor, Taci mireasă nu mai plânge, Uiuiu pe dealu nou;

  – Cântece ale ritualului de înmormântare, cele mai frecvente fiind bocetul;

  – Cântece bisericeşti, cântece de hram, cântece de cătănie, cântece de război, cântece de clacă;

  – Cântece din repertoriu păstoresc; semnale, doine instrumentale;

  – Doine vocale, cântece de jale;

  – Balade, cântece de leagăn, cântece propriu-zise, cântece de joc;

   – Melodii instrumentale de joc: Cojocul, Arcanul, Ilenuţa, Coasa, Fudula, Ciobănelul, Polobocul, Frumuşica, Raţa, Tropăţica, Huţulca, Dornăreasca, Bătrâneasca, Jidoveasca,  Hora cazacilor, Ţigăneasca.

   – Romanţe vocale şi lăutăreşti, cântece evreieşti, cântece rutene.

      Alexandru Zirra consideră că personalitatea cântecului popular românesc, constă în ritmica sa specifică, în moduri deosebite de cele gregoriene, şi care au fost influenţate de ortodoxie.  Influenţa  muzicii bisericeşti asupra celei populare româneşti este invers proporţională cu timpul, în sensul că influinţa este mai mare în trecutul mai îndepărtat. Gheorghe Ciobanu scrie în lucrarea sa „Alexandru Zirra, Păreri asupra muzicii româneşti” „când referindu-se la Flechtemacher, Wachmann, Wiest şi Mezetti, afirmă că – s-au simţit atraşi şi impresionaţi de frumuseţea şi bogăţia folclorului nostru muzical, culegând pentru piano solo şi voce şi piano diferite compoziţii în gen românesc- înclin să cred că nu-i era clar ce puteam numi folclor, pentru că ceea ce au publicat aceştia în diferite lor colecţii nu sunt decât creaţii urbane sau lăutăreşti, unele –în stil popular. Când vorbeşte  însă de geneza veche a folclorului românesc şi când compară modurile pe care le-a aflat în aceasta cu cele medievale gregoriene sau bizantine, nu cu cele ale sistemului tonal se apropie indiscutabil de  ceea ce putem înţelege muzica populară,”

       Ca o contribuţie majoră la procesul de învăţământ, consemnăm pătrunderea unor culegeri de cântece în manuale şcolare, Alexandru Zirra declarându-se deschis introducerii folclorului în activităţile educative. Toate aceste aspecte care ţin de activitatea de tezaurizare, de concepţiile sale despre creaţia populară, confirmă implicarea muzicianului Alexandru Zirra în problematica folclorului din Bucovina şi poate fi considerat ca un folclorist reprezentativ pentru perioada formării etnomuzicologiei româneşti. Referindu-ne la perioada contemporană, trebuie să consemnăm aportul deosebit la preot. conf. univ. Florin Bucescu, la culegerea şi studierea folclorului din zona Rădăuţi. Bun cunoscător al zonei  s-a născut la Suceviţa) distinsul profesor, tratează în caietele de folclor sau în lucrări colective aspecte ale folclorului bucovinean: doina bucovineană în cadrul stilului bătrâneasca. Problematica stilului bătrâneasca va fi tratată în capitolul al III-lea.

       Astăzi de problematica folclorului bucovinean se preocupă instituţii specializate, cum ar fi Centrul cultural Bucovina, Centrul pentru conservarea şi promovarea culturii tradiţionale Suceava şi Institutul de Studii Bucovina al Academiei Române din Rădăuţi. Tradiţia populară, cea care dă identitate poporului român a suferit şi ea trasformări, care au condus la dispariţia multor obiceiuri şi tradiţii, dar şi la apariţia altora. Au dispărut „instituţii ale satului românesc precum: hora satului , claca, hramul, nunta tradiţională. Au fost „uitate” meşteşuguri şi rânduieli calendaristice. Trebuie să recunoaştem că societatea actuală nu mai asigură un mediu propice practicării datinilor şi obiceiurilor care au purtat de-a lungul timpului tot cea fost mai valoros, particular şi caracteristic în creaţia artistică populară.

          În societatea tradiţională românească, practica tradiţiilor şi obiceiurilor au format un sistem complex de relaţii, corelat cu viaţa omului de la naştere până la moarte. Dacă înainte de evenimentele din 1989, folclorul de „tip” nou a însoţit propaganda comunistă, astăzi, libertatea de manifestate a amestecat şi mai mult valorile creaţiei populare. Au apărut tot felul de ansambluri, grupuri folclorice sau pseudo colective artistice, care din dorinţa de a se face repede cunoscute, au folosit modele nepotrivite, au adoptat un repertoriu inadecvat şi au adus un deserviciu culturii populare. Şansa ca valorile spirituale ale culturii populare să fie readuse în actualitate şi transmise generaţiilor viitoare revine formaţiilor profesioniste şi de amatori,ansamblurilor de copii şi tineret, care conştientizează importanţa folclorului, care înseamnă valoare şi identitate.

        Reprezentativ pentru promovarea şi conservarea folclorului bucovinean este Ansamblul artistic profesionist Ciprian Porumbescu din Suceava. Colectivul îşi desfăşară activitatea ca promotor de spectacole şi producţii, oferite publicului în concerte şi activităţi, menite să conştientizeze şi să responsabilizeze  spectatorul către folclorul autentic şi de calitate. În această instituţie au evoluat mari cântăreţi şi dansatori, care au practicat un act artistic de înaltă ţinută pe marile scene ale lumii:  Maria Bararu, Mina Pîslaru, Ştefania Rareş, Traian Straton, Alexandru Dumbravă, Silvestru Lungoci (fluier, caval), Alexandru Bidirel (vioară). Astăzi, Sofia Vicoveanca, Margareta Clipa, Alexandru Havriliuc (trompetă), Leonard Zeamă (clarinet, fluier), Dana Dăncilă, Sorin Filip, Nicolae Vieru, alături de coregrafii  Viorel Vatamaniuc, Costinel Leonte şi dirijorii George Sârbu, Viorel Leancă asigură permanenţa şi continuitatea creaţiilor populare în peisajul cultural românesc.

        Ansamblul „Balada”condus de distinsul profesor George Sârbu asigură păstrarea şi transmiterea creaţiei folclorice de către copii şi tineret. Un exemplu îl constituie Angelica Flutur  care a crescut şi s-a pregătit la şcoala acestui ansamblu. Zona folclorică Rădăuţi, are  deasemenea câteva colective folclorice bine intenţionate care au menirea să ducă mai departe folclorul bucovinean. Menţionăm Ansamblul Casei de cultură „Florile Bucovinei” Rădăuţi, Ansamblul „Ciobănaşul” al Clubului elevilor Rădăuţi, Ansamblurile  Căminelor culturale din Arbore, Bilca, Straja, Volovăţ, Vicovu de Jos şi Vicovu de Sus, Frătăuţii vechi, ș.a.m.d, toate acestea demonstrând că folclorul bucovinean mai are multe povești de spus acestor meleaguri.

Bibliografie:

Florin Bucescu  Folcloristul şi bizantiologol -75 ani , Editura Artes, Iași,  2011;

Liviu Rusu, Pentru culegătorul de cântece Al. Voevidca,  în Junimea literală, 1933, nr.7-9;

Octavian Lazăr Cosma, Hronicul muzicii romanesti, vol. 3, Editura Muzicală, București, 1978;

Vasile Chifan, Tradiții și obiceiuri din zona Vicov, valorificate în educația muzicală din gimnaziu, Editura Cadrelor Didactice, Bacau, 2016;

Vasile Vasile- Folclorul din Bucovina  articol din Ghidul iubitorului de folclor,  Editura Lidana, 2012;