de Dragoș Huțuleac

 Rezumat:

Prin acest articol, vreau să repunem în drepturi spiritualitatea autohtonă, singura capabilă să ne modeleze fiinţa neamului într-un tot armonios.

Vom porni așadar, pe urma etnicului, a spiritualităţii populare, a elementelor de autenticitate ce caracterizează fiinţa neamului în jurul căreia fiecare din noi gravităm, fie că vrem sau nu să ne dăm seama de aceasta. Iar asta nu o facem ca pe o împotrivire adusă globalizării, ci din contra, vrem să o ajutăm. Globalizarea, în sensul ei cel mai profund, este posibilă numai atunci când vom înţelege profunzimea spirituală a fiecărei ţări în parte.  Ceea ce urmărim prin prezenta lucrare este apropierea românilor de ei înşişi. Abia după ce vom cunoaşte adevărata faţă a culturii române putem să ne hotărâm dacă renunţăm sau nu la aceasta. 

În articolul nostru vom face apel la gânditorii români care au intuit în spiritualitatea românească o lume a tuturor posibilităţilor, o lume culturală cu nimic mai prejos aşa-ziselor mari culturi care au marcat omenirea.

Sperăm, prin demersul nostru, să apropiem societatea românească de trecutul său. Acel trecut pe care ne sprijinim identitatea naţională şi care ne va reda respectul de sine, dacă îl repunem în drepturi. Poporul care nu-şi respectă trecutul, nu are niciun viitor spune tradiţia românească. Dar ce ne facem atunci când un popor nu are nici măcar prezent? La această întrebare vom încerca să răspundem în lucrarea de față.  

Cuvinte cheie: românism, spiritualitate, globalizare, tradiții, cunoaștere

 

  1. Despre globalizare şi teama de subiectivism naţional

Ne aflăm în plin proces de globalizare. Lumea trece prin schimbări de structură şi fond care ar trebui să corespundă necesităţilor noului mileniului. Ar trebui să-i asigure liniştea. Dar nu se întâmplă chiar aşa. Asistăm mai degrabă la înstrăinarea omului de el însuşi, la uniformizarea societăţii şi încadrarea sa în nişte norme care nu corespund realităţilor interioare specifice idealurilor sociale. Trăim momente de confuzie: umanitatea se găseşte într-un stadiu haotic, există crize mondiale şi eşecuri ale tuturor principiilor etice şi morale. Oamenii s-au lansat în războaie, unii contra altora şi toţi contra tuturor.

În aceste momente, nu ne mai rămâne alt remediu decât să ne afundăm în înţelepciunea trecutului, să extragem din codice orientarea precisă pentru a ne călăuzi în momentul prezent, să bem din izvorul tradiţiilor, să căutăm primele albii ale înţelepciunii gândirii autohtone. Trebuie să identificăm acele elemente ale spiritualităţii naţionale care au rezistat istoriei, care au rămas fidele lor înşişi. În ele stă fiinţa neamului. Pe ea o invocăm atunci când vine vorba de identitate naţională. Alte invocări nu sunt decât de protocol. Pe ele circumstanţa e ceea ce le caracterizează, în timp ce cealaltă, stă sub semnul eternităţii.

În paginile care urmează, vom căuta să ne apropiem de o Românie profundă, nu o Românie televizată. O vom pune faţă în faţă cu globalizarea și provocările pe care aceasta le aduce identității naționale. Pentru a reuși acest lucru, trebuie să fim conștienți că filosofia autohtonă este strâns legată de istoria națională și că o creionare a specificului național este posibilă numai prin înțelegerea doctrinelor trecute, care au format contextual acest neam.

Lucrarea de față încercearcă o abordare cât mai lipsită de complexe a istoriei gândirii româneşti, o abordare care să corespundă adevărului interior al poporului român, chiar dacă asta duce din start la o interpretare oarecum subiectivă a acesteia. Dar abordarea cu pricina nu este neapărat o nenorocire. Subiectivismul merge mână în mână cu umanitatea, chiar o defineşte, deşi valoarea sa de adevăr este mereu pusă sub semnul întrebării şi deseori contestată. Noica consideră că există o teamă de subiectivism datorită faptului că exigențele vieții intelectuale ar presupune o desolidarizare de noi înșine, dar tot el crede că unirea cu noi înșine, pe care o crează subiectivismul, ne oferă o perspectivă mai apropiată de adevăr.

 

  1. Istoria ca şi creaţie a prezentului

Pentru a înţelege mai bine cele afirmate mai sus, trebuie să înţelegem că, atât din punct de vedere istoric cât şi filosofic, trecutul este o creaţie a prezentului  şi că „interesele actuale, valorile, ideologiile şi miturile prezentului ne ghidează în căutarea noastră prin faptele trecute. Chiar şi cercetătorul cel mai «obiectiv» îşi înţelege obiectul investigat prin prisma unor interese. A unor diferenţieri de relevanţă, de semnificaţie ce aparţin prezentului.” Cu alte cuvinte, acest articol, nu va avea o valoare cognitivă, ci mai degrabă una comprehensivă. Vom încerca să gestionăm informaţiile avute astfel încât, să le situăm într-un context temporal ce le este propriu, insistând pe specificul lor naţional, determinând astfel o paradigmă spirituală românească autohtonă, pusă în evidenţă tocmai prin relaţia avută de către aceasta cu anumite curente tipice diferitelor culturi de pe mapamond.

  1. Spiritul românesc „în cumpătul vremii”

Pentru a caracteriza specificul gândirii româneşti, Alexandru Surdu se foloseşte de ideile lui Hegel şi Mircea Vulcănescu arătând există un spirit românesc, o formă de manifestare metafizică caracterizată de „spiritul locului”, arătând că românii se întorc mereu la religie și formele de manifestare tradiționale ori de câte ori contextul istoric și social impun acest lucru. Avem, așadar, un tipar spiritual de la care plecăm în construcția noastră culturală ulterioară, ce ne permite să construim un profil metafizic propiu raportându-ne la niște coordonate existențiale ce ne definesc destul de clar ca popor.   

Prin urmare, există în cele din urmă un spirit românesc autohton, un sentiment românesc al fiinţei bine intuit de către Noica, care este înscris în codul nostru genetic şi scris ca atare în cartea gândirii noastre naţionale, indiferent de forma pe care aceasta o ia de-a lungul istoriei. Vorbim, aşadar, de o zestre genetică ancestrală, care corespunde Fiinţei noastre ca popor în sensul de unicitate a firii, unicitate ce răspunde nevoii de identitate; o identitate cu specific etnic ce corespunde vocaţiei de a fi român.

În sprijinul acestei idei vine Constantin Rădulescu-Motru care susţine că: „Etnicul este echilibrul sufletesc şi trupesc, pe care un popor îl realizează prin adaptarea sa la mediul geografic. În caracterele lui regăsim influenţele climei şi a regiunii pământeşti, vecinătăţile culturale şi dispoziţiile rasei etc., influenţe dăruite de natură nu cucerite prin forţarea poporului. Etnicul este acumulare, vocaţia este creare. Pe baza etnicului, fiinţa românului dobândeşte dreptul de a figura în muzeul etnografic al omenirii. Dreptul de a participa la viaţa istorică a omenirii îl dă numai conştiinţa vocaţiei de român.”

Iar ca să ajungem la această conştiinţă, trebuie neapărat să cunoaştem istoria gândirii naţionale cu tot ce implică ea. Trebuie să speculăm orice urmă de metafizic, începând cu tradiţiile, obiceiurile, lumea rurală, acea lume primordială a conştiinţei de sine şi să le indentificăm mai apoi în operele şi creaţiile gânditorilor români, al căror rol a fost acela de a prelucra informaţia deja avută şi de a o reda într-o formă accesibilă propriului nostru sistem de valori apărute într-un anumit context istorico-social, care variază de la epocă la epocă. Astfel, recursul la tradiţie, are rolul de liant între diverse momente ale gândirii româneşti. Tradiţia şi specificul etnic, coagulează diverse aspecte ale respectivei gândiri în decursul timpului, dându-i un aspect unitar şi continuu.

  1. Întoarcerea la origini – o pedagogie autohtonă a spiritului naţional

Vorbim practic, despre ancorarea tradiției în unitatea rațiunii și modul în care rațiunea își găsește locul în continuitatea paradigmelor istorice. Acesta perspectivă este utilă demersului nostru deoarece ceea ce este consfințit de tradiție capătă o autoritatea anonimă ce influențează comportamentul și felul nostru de gândi de-a lungul timpului. Această raportare la tradiție, la datină, conturează niște principii exitențiale care compun ființa istorică a neamului. Aceasta, cuprinde în structura ei,  acele elemente spirituale autohtone pe care le regăsim sub aceleași forme și manifestări asemănătoare de la începutul timpurilor istorice ale unui popor, până în prezent. Trebuie totuși de menționat că interpretarea acestor prezențe simbolice sau manifestări spirituale, este diferită de la o perioadă istorică la alta, în funție de puterea și voința de cunoștere a manifestate de contextul socio-cultural al vremii la care ne raportăm

Toate acestea subliniază încă o dată valabilitatea tezei după care „înlăuntrul disciplinilor filosofice, istoria filosofiei are rolul de memento mori. Ea aduce aminte filosofului că ştiinţa sa nu-şi are încă obiectul şi metoda bine definite”, că rămâne în deschidere şi în reconstrucţie.„În alţi termeni, este vorba de universal şi specific naţional în filosofie şi de valorificare în funcţie de criterii obiective, de necesităţile tablei de valori a unei culturi şi a unei istorii naţionale determinate. Cuvintele lui Rădulescu Motru sunt edificatoare în acest sens: «Sintezele filosofice reprezintă forţe de propulsiune în cultura fiecărei epoci; ele întreţin aspiraţiile către ideal  şi cu deosebire aspiraţiile spre unitate. Fiecare popor îşi face mândrie că în producţia sa culturală apar asemenea sinteze, fiindcă originalitatea şi continuitatea de apariţie a acestora, dovedesc o energie vitală. Popoarele unitare şi tari sunt în acelaşi timp popoarele de bogată tradiţie filosofică.»”

Evident, dacă analizăm sintagma „tradiţie filosofică” în sens clasic, ipoteza unei gândiri, implicit a unei filosofii naţionale cu specific autohton, cade. Situarea poporului nostru la „porţile orientului”, nu a creat un climat propice unei dezvoltări culturale aidoma celei occidentale. Dar asta numai dacă privim din perspectivă strict ştiinţifică, ştiinţificul desemnând aici interpretarea materială a lumii şi a realităţii aşa-zise palpabile. De fapt, s-a încercat o materializare a energiilor subtile care dau sens universului fizic în care ne ducem existenţa. Bineînţeles, aceasta nu este o atitudine greşită vis-à-vis de misterele care ne înconjoară, greşită este în schimb investirea rezultatelor obţinute cu valoare de adevăr absolut, excluzând astfel din perspectiva gândirii umane posibilitatea unui alt adevăr, care îşi are rădăcina în conştiinţa noastră intuitivă şi primordială, în tradiția românească pe care trebuie să o privim ca pe o metafizică populară. Asta deoarece, într-o Europă în care folclorul a murit pe la 1900, inclusiv ca domeniu al cercetării, redescoperirea unei tradiții care se manifestă sub o formă sau alta, ca tipar de gândire, în majoritatea domeniilor care influențează societatea contemporană, devine aproape o necesitate. Trebuie să ținem cont că avem încă un bocet ritual care este încă viu în conștiința oamenilor de rând, o diversitatea a colindelor ce transmit un mesaj identic de la apariția lor până acum, niște proverbe (ce au altă profunzime decât aforismele profesorilor occidentali) și o doinire ce sintetizează o metafizică cu specific românesc evident, comparabilă cu metafizica cea mai savantă a lumii. „Ea este şi altceva decât metafizica contemporană bazată pe arhivarea alfabetică a fiinţării şi pe inversarea rolului creaţiei, care nu mai reprezintă manifestare transcedentă a Creatorului, ci manifestarea pragmatică a lumii. Oralitatea românească face posibilă astfel şi o nouă antropologie, dar şi un nou model de fiinţare spirituală în pragul intoxicării lumii cu pragmatism alfabetic şi economic. Fiindcă, în timp ce cercetarea metafizică s-a încurcat în metodologii iluzorii de cunoaştere a lumii şi a lui Dumnezeu, ce desfiinţează vechimea cunoaşterii noastre spirituale, tradiţia noastră păstrează totuşi legătura cu un alt tip de cunoaştere, de vechime primordială, anume cunoaşterea mistică. Prin bocet sau colindă, prin doinire sau joc, prin geometrizarea simbolurilor sau noima proverbelor, prin descoperirea unor noi substraturi ontologice în cântecele populare, românul, deşi acceptă participarea la schimbare, rămâne pe firul de comunicare cu Dumnezeu şi pe făgaşul cunoaşterii Lui  mistice.”

Altfel spus, afirmaţiile potrivit cărora ca popor nu am avea cultură, implicit filosofie proprie, decât începând cu secolul  XX şi mici momente punctuale în istoria anterioară acestui secol sunt, potrivit celor menţionate mai sus, false. Deoarece „ideea de cultură a individului din mediul tradiţiei orale, neştiutor de carte trebuie regândită.” – fiindcă -„analfabetismul (respectiv alfabetismul) reprezintă o chestiune formală: ni se indică modalitatea prin care cineva şi-a însuşit un anumit tip de cultură, orală/scrisă. Analfabetismul nu înseamnă o lipsă de cultură. Oralitatea, depozit uriaş de cunoştinţe, are posibilitatea, prin mecanismele ei bine puse la punct şi instituţionalizate, să asigure individului cultura de care are nevoie.” Aşadar, matricea stilistică a gândirii autohtone este contemporană gândirii occidentale, dar nu se poate identifica cu ea, deşi tratează aceleaşi probleme. Una este conştiinţa de sine „poporală” ce fiinţează natura, în timp ce cealaltă o „dezfiinţează” prin metoda experimentului critic, amândouă având, în cele din urmă, ca scop o cunoaştere cât mai exactă a lumii cu tot ceea ce implică aceasta.

  1. Spiritul românesc şi cenzura istoriei

Ei bine, începând cu 1947 busola poporului nostru nu mai arăta, cum era firesc, nordul ci ne arăta estul. Astfel a început nu o tragedie, nu o oroare, ci o epocă care a instituit, în mod brutal ce-i drept, o nouă paradigmă aflată în neconcordanţă cu adevărul nostru interior. O paradigmă care ne dicta destinul, în loc să ne lase să-l urmăm de la sine. Intelectualii perioadei interbelice, care aveau conştiinţa impregnată cu idealuri naţionale, cu românism şi rostul lui în lume, fie au fost daţi deoparte, fie asimilaţi de către noul regim. Cei din urmă, înclinăm să credem că au acceptat compromisul tot ca pe o formă de rezistenţă, în sensul că erau mai utili propriului crez dacă erau în libertate, decât dacă se aflau în închisoare. Dovada în acest sens o reprezintă generaţiile de intelectuali formate sub dictatura comunistă, ce au avut ca mentori intelectuali din vechea generaţie, păstrându-se astfel nealterată conştiinţa naţională într-un fel de clandestinitate interioară care a dus, implicit, la formarea unor şcoli spirituale aparte, gen „şcoala de la Păltiniş” (deşi, aici trebuie să menţionăm că Noica a făcut  totuşi închisoare). În aceste şcoli, timpul era altul decât cel istoric. Adică venea de la sine şi pleca de la sine. Era pe făgaşul său normal.

Anul 1990 a venit cu un suflu nou şi cu speranţe noi pentru români. Problema a apărut atunci când, acea busolă care părea a arăta din nou nordul, ne-a fost furată. Sau mai bine zis, nu a mai arătat nimic. Iar asta pentru că noii eroi spirituali ai ţării nu au putut indentifica acea continuitate a românismului cu „â” din „a” care, după cum am arătat în rândurile precedente, a rezistat epocii. Astfel, s-au gândit să o ia de la zero, ignorând un fond spiritual care îşi contura deja maturitatea. Numai că, acest nou început nu a mai prins la mase. Românul anilor `90 dorea mai degrabă să fie vest-european, decât să fie el însuşi, abandonând cultura sa naţională, considerând – pe nedrept –  că aceasta îl va trage înapoi.

Intuind neajunsurile pe care poporul român  începea a-şi ridica noua fiinţă, Petre Ţuţea considera că poporul român nu este cu nimic inferior celui german sau francez, arătând că nicio invazie nu a reușit să-și impună stilul și credințele în acest spațiu geografic și spiritual, românii reușind să rămână fideli propriilor credințe și obiceiuri.

 

  1. Percepţia românismului în societatea contemporană

Adevărata problemă a trecutului este aceea că nu poate fi privit decât numai prin ochii prezentului, ori prezentul la ora actuală, este puţin nebulos. Există practic o nevoie de trecut care corespunde nevoii de identitate, iar istoria este cea care legitimează în prezent identitatea. Acest lucru este valabil atât pentru un individ, cât și pentru o națiune.

Atitudinea pe care o adoptăm vis-a-vis de românism, de sentimentul unicităţii naţionale este greşită. Deoarece trecutul nu este vinovat de neputinţa noastră actuală. Ci noi suntem vinovaţi faţă de el că nu l-am creat altfel. Dorinţa unanimă de a îmbrăţişa o cultură străină de fondul nostru spiritual şi genetic, nu ne va ajuta să ne împlinim ca popor. Va dezvolta mai degrabă în noi ştiinţa supravieţuirii, care nu poate realiza fapte de importanţă majoră în tezaurul culturii mondiale decât ca excepţii limitate ca spaţiu şi rare în timp. Oricât am vrea să fim „la fel”, noi suntem totuşi diferiţi.

„Românul  e foarte personalist, vrea să se remarce întotdeauna, să fie mai mult decât ceilalţi, să se ia act de existenţa lui. Occidentalul, mai ales dacă ne gândim la german, oricât de individualist este, în societate personalitatea lui se şterge, se confundă cu masa, cu mişcările uniforme, militariste, disciplinate. Românul preţuieşte societatea pentru plusul ce-l adaogă personalităţii sale, el vrea să aibă în societate un rol propriu, deosebit de al celorlalţi, el vrea să facă anumite observaţii care să-i pună în lumină inteligenţa, vrea să spună o vorbă de duh, să cânte ceva propriu, să facă un lucru original (personal), pentru a i se vedea destoinicia şi vrednicia; el se simte bine în grup numai dacă grupul îi oferă condiţiile unei creşteri a conştiinţei personale. Comunitatea nu este în opoziţie cu persoana, ci ca un mediu favorabil ei, nu e concepută ca la nemţi sau comunişti, ca un tăvălug care uniformizează şi maşinalizează totul reducându-i pe toţi la aceeaşi funcţie, ci ca un trup cu funcţii şi mădulare deosebite.” – susţinea pe la 1936 părintele Stăniloaie, încercînd să puncteze felul de a fi a românului în rândul celorlalte tipologii europene, insistând pe o individualitate autentică a acestuia, în contrast faţă de individualitatea „occidentalizată”. Energiile cheltuite pentru a demonstra contrariul nu-şi au rostul. Ele ne pot izola de condiţia noastră adevărată

Iată de ce trebuie să reconsiderăm atitutinea noastră faţă de potenţialul nostru autohton, de specificul gândirii noastre populare şi să le studiem ca fiind unica expresie a viitorului nostru, un viitor cu care trebuie să fim solidari în toate cele. Trecerea în plan secund a culturii naţionale şi aderarea noastră la specificul altor culturi, nu ne va împlini ca popor. Nu vom fi nimic altceva decât „orfanii” culturii europene. Într-adevăr, popoarele lumii ne pot adopta, dar nu se ştie şi dacă ne pot creşte. Iar noi nu trebuie să uităm că „La întrebările fundamentale: «de ce?» şi « în ce scop?» aporetica rurală românească răspunde «d-aia!».”

  1. Problema specificului naţional în culturile lumii

Filosofia, încercând să ofere o concepţie cât mai adevărată şi mai obiectivă asupra lumii, tinde spre un adevăr absolut, care se vrea a fi detaşat de reziduurile subiectivităţii, altfel spus, tinde să devină cât mai ştiinţifică. Din acest punct de vedere trăsăturile etnice şi temperamentale pot constitui un impediment. Aşa se explică şi de ce, de foarte multe ori, atunci când într-un sistem se constată existenţa unei disonanţe logice sau unei idei izolate care nu se încadrează în ansamblu, acestea sunt imediat puse fie pe seama prejudecăţii timpului, fie a tradiţiilor sau tendinţelor specificului naţional.

Această problemă a specificului naţional nu este doar o problemă locală, tipic românească. Ion Petrovici aprecia că „popoarele au – în afara idiomurilor şi tradiţiilor – anumite caractere tipice şi personale, anumite modalităţi de reacţie specială, atât în viaţa practică, cât şi modul de a privi lucrurile şi a le exprima”. Cu toate acestea, de-a lungul timpului, s-au putut identifica idei, matrici ale gândirii care sunt comune tuturor conştiinţelor, care pun aceleaşi probleme şi care oferă răspunsuri asemănătoare, dar care diferă ca limbaj de la popor la popor. „Filosofia veacului al XVIII-lea accentuează nota cosmopolită a gândirii, prin conţinutul său naţional şi umanitarist, dar începe a se naţionaliza prin noul limbaj filosofic.”

Cu timpul, „filosofia se particularizează, se concentrează între hotarele naţionale în măsura în care naţiunile se trezesc la o viaţă proprie şi devin conştiente de trecutul lor. Filosofia veacului al XIX-lea se preface din europeană în naţională; de la 1800 întâlnim o filosofie germană, franceză, engleză, italiană, americană etc. –gândirea se naţionalizează. În locul sistemelor de o valoare europeană, filosofia ridică steagul particularismului naţional, al religiozităţii, al respectului faţă de trecut şi, îndeobşte, ia o atitudine agresivă şi reacţionează contra filosofiilor cosmopolite ale «luminilor». Simţul istoric triumfă.” – conchide Mircea Florian.

Astfel, în Germania întâlnim o filosofie ce se caracterizează prin spiritul de sistem, un sistem specific spaţiului intelectual german fără de care existenţa acestuia (sistemului), pare imposibilă. „Metafizica este o creaţie proprie a spiritului german, care oferă lumii, prin Immanuel Kant, cea mai înaltă şi mai glorioasă figură a metafizicianului germanic. Metafizica Germană, începând cu misticismul lui Eckard şi Jacob Böechme, înseamnă adâncime şi sinteză, disciplină severă şi sistematizatoare în care dăinuiesc formele pure ale raţiunii, cu drepturile ei critice, alături de formele pure ale sentimentului şi misticii. Dacă spiritualismul este un produs strict francez, idealismul este o creaţiune specific germană.” – afirma P.P Ionescu încercând să sublinieze unicitatea gândirii germane

În Anglia, întâlnim empirismul, care începe cu F. Bacon şi continuă cu J. Loke, G. Berkeley, D. Hume şi J. Stuart Mill. Această filosofie ne dezvăluie caracteristica esenţială a poporului englez, anume pasiunea pentru lucrurile concrete.

În America, este considerată adevărată orice idee care îşi dovedeşte utilitatea, punându-se astfel bazele pragmatismului, curent care este considerat ca fiind specific unui popor cu temperament practic şi adaptat acţiunii, cum este cel american.

Gândirea filosofică franceză, se caracterizează prin „claritatea, raţionalitatea, limpezimea inteligentă, ironia, scepticismul, umorul, precumpănirea interesului pentru problemele sociale, umane, politice, stilul caracteristic al ethosului galic, libertatea nelimitată a gîndirii, a ceea ce Auguste Compte numea «dreptul liberului examen», toate acestea sunt prezentate în filosofia franceză. Numai spiritul francez – detaliază Petru P. Ionescu – ar fi putut da naştere unui Voltaire, după cum e iarăşi caracteristic faptul că problemele sociale în Franţa au fost dezbătute de la Montesquieu până la Ruseau şi că sociologia apare, împreună cu creatorul ei, Auguste Compte, drept o ştiinţă specific franceză.”

În acest context, posibilitatea unei gândiri filosofice româneşti autohtone, care să întrunească elemente specifice propriului nostru cod identitar, devine evidentă. „Noi –apreciază P.P. Ionescu – întrunim în structura noastră spirituală raţionalitatea şi limpezimea, claritatea şi humorul latin, adâncimile de prăpastie ale misticismului viu, misticismul ortodox, posibilitatea de sinteză şi adâncime ale spiritului germanic, tendinţa organică spre evidenţa pragmatică.”

Cu asemenea atribute, poporul român, în mod cert, completează gândirea universală a lumii cu aspecte capabile să ofere o imagine elocventă a propriei fiinţe, o imagine autentică, care pusă faţă în faţă cu perspectiva globalizării, rămâne credincioasă ei înşişi. Datoria noastră este aceea de a identifica acea „imagine” a gândirii româneşti şi de a fi solidari cu aceasta.

Cercetarea noastră a arătat că din punct de vedere spiritual, avem o serie de însuşiri specifice care conferă felului nostru de a fi nişte trăsături existenţiale unice, ce permit identificarea unei filosofii româneşti originale.

Spiritualitatea românească este una profundă care oferă răspunsuri la principalele întrebări pe care filosofia le ridică, doar că aceste răspunsuri corespund realităţii contextuale în care s-a format poporul român. Poate nu au claritatea raţională afişată de cultura occidentală, dar reusesc să ofere o explicaţie a existenţei la care românul a rezonat întotdeauna şi care a corespuns nevoii sale de cunoaştere.

Dacă occidentalii au trecut lumea prin filtrul minţii, noi am trecut-o prin filtrul sufletului care, fie că vrem sau nu să recunoaştem, este mai bine conectat la sensurile subtile pe care exitenţa le are. Că nu am reuşit să creăm un sistem filosofic românesc care să ne dea legitimitate în faţa culturilor apusene şi să ne pună pe picior de egalitate cu ele, nu înseamnă că nu avem o spiritualitate demnă de a fi cunoscută. Înseamnă că ea este încă vie şi n-o putem conceptualiza încă, până nu se desăvârşeşte.

 

 

Bibliografie:

BOGHIAN, Vasile C., Păcală, Mioriţa, Dracula şi Inegrarea, Iaşi, Editura Spiru Haret, 2005.

BOTEZ, Angela, Un secol de filosofie românească, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005.

CERNICA, Niadi Corina, Eseuri de istoria filosofiei și filosofia culturii, Timișoara, Editura Augusta, 2006.

FLORIAN, Mircea, Îndrumar în filosofie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1992.

GHEO, Radu Pavel, Adio, adio patria mea, cu î din i, cu â din a , Iaşi, Editura Polirom, 2003.

GULICIUC, Emilia, Istoria Filosofiei Româneşti, Suceava, Editura Universității Ștefan cel Mare, 2004.

IONESCU, Petru P., Filosofie şi naţiune, în vol. Filosofie şi naţiune, coord. Constantin Schifirneţ, Bucureşti, Editura Albatros, 2003.

NOICA, Constantin, Schiţă pentru istoria lui Cum e cu putinţă ceva nou, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995.

PETROVICI, Ion, Misiunea filosofului, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2004.

RĂDULESCU-MOTRU, Constantin, Românismul, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1992.

SURDU, Alexandru Vocațiile filosofiei românești, București, Editura Academiei, 1998.

ȚUȚEA, Petre, 322 de vorbe memoriabile ale lui Petre Ţuţea, Bucureşti, Editura Humanitas, 2006.

URSACHE, Petru, Etnoestetica, Iaşi, Editura Institutul European, 1998.

VARTIC, Andrei, Lupta periferiei pentru zidirea centrului unic, New York, ziarul New York Magazin, anul 9, nr. 464