de Dragoș Huțuleac

Când eram mic, se mânca des în țarnă. Aproape toata primăvara și toată toamna te îndemnai cu gospodarii din sat să guști din cele trebuincioase stomacului și pe plac gurii. Meniul nu era vast, nici complex din punct de vedere gastronomic, dar orice aveai în farfurie era incredibil de gustos, mai bun de zece ori decât mâncarea de acasă. Asta dacă erai copil. Oamenii mari nu știu dacă apreciau la fel deliciile culinare din câmp, dar când te uitai la ei, era lesne să crezi că așa arătau năvălirile tătarilor din țara Moldovei, precum arătau castroanele de tablă, pline cu brânză cu smântână sau lapte cu mămăligă ajunse la gura lor. Noi, copiii, ne arătam care mai de care mai destoinici întru ale golirii de farfurii, nu de alta, dara dacă de muncă nu prea eram în stare, fiind grozavi de ocupați cu treburile copilăriei, măcar cu ceva să arătăm că nu facem umbră pământului degeaba. Na, fiecare avea treaba lui. Doar e lucru știu la sate că dacă e copil trebuie să se joace, iar dacă e popă, să cânte. Adevăru-i că noi făceam și una, și alta și cealaltă, în sensul că dacă trebuia să prășim printre rânduri, puneam mâna pe sapă, dacă trebuia să strângem barabule, strângeam barabule, dacă trebuia să punem legători pe snopi, ne achitam și de această activitate, într-o continuă întrecere unii cu ceilalți. Nu de alta, dar cine termina primul, ăla era șeful, ăla era mai bun, ăla avea voie să o pupe pe Irina, singura bucureșteancă din satul nostru care la cei 6 anișori ai ei ne făcea pe noi, băieții de 5, 6, 7 ani să fim în stare să ducem și plugul număi să ne facă cu mâna. De 8 Martie, când încă era la grădiniță, primea la fel de multe flori și cadouri ca doamna educatoare. Eu i-am dus toporași si săpun DURU!

După mâncare, era musai ca aceasta să se așeze, timp în care noi, cei mici, n-aveam dezlegare la șotii ca să nu tulburăm cumva complicatul proces al digerării, care la omul de la țară se realizează musai din poziția culcat. Peste toată țarna se așternea liniștea ca o plapumă (da, știu, e o comparație de tot rahatul). Până și greierii își plecau capul în fața odihnei țăranilor și nu tulburau văzduhul cu niciun sunet. Doar moș Iacob nu știu de-a ce se juca cu mătușa Livia, că ea numai  râdea și-i zicea că nu-i voie și că-i „rușâni amu’”! L-am întrebat pe bunicu`, dar nu mi-o zis, iar bunica mi-a dat peste gură. L-am întrebat și pe moș Iacob, printre lacrimi, ce face acolo, că tare multe mai pătimesc de pe urma lui, iar el mi-a zis că-mi spune numai dacă trag o fugă până la Șomuz să-i aduc iapa, Steluța, care era priponită să pască, de o trestie necugetătoare. Eu m-am dus, dar când am ajuns în locul cu pricina și-am măsurat-o din ochi pe Steluța, apoi după umbră, pe mine, am zic că n-are rost să mă risc să fiu tras de cal pe pământurile Șomuzului întocmai ca Sf. Ioan de la Suceava pe ulițele Cetății Alba, numai ca să învăț un amărât de joc nou, deși la cum râdea tanti Livia, părea să fie tare frumos…..