De Dragoș Huțuleac

Cultura și valorile creștine sunt rodul educaţiei religioase exercitate de-a lungul timpului. Orice formă de educaţie se bazează pe anumite valori. Valorile creştine nu s-au format în timp pe baza experienţei, ci au fost revelate de la început de către însuşi Iisus Hristos: ,,căci pildă v-am dat vouă, ca precum Eu am făcut şi voi să faceţi“(Mat 26, 17-20). Astfel, în perioada de început a religiei creştine, educaţia religioasă urmărea formarea unui nou concept de viaţă, a unei noi culturi care să înlocuiască modul de viaţă păgân. Acest fapt viza nu doar tineretul, aşa cum cu predilecţie are loc în sistemul educaţional actual, ci întreaga societate antică pentru care valorile creştine erau nu doar elemente de noutate ci şi de multe ori de neînţeles şi în contradicţie cu  religia şi cultura politeistă păgână. ,,Păgânii nu aveau înţelegere pentru o religie spirituală, fără temple, fără zei şi jertfe. Credinţa creştină era socotită o apostazie de la religia şi tradiţia strămoşilor: mos majorum“.

        Viaţa creştină s-a aflat dintru început în strânsă legătură cu credinţa, cultul şi educaţia. Credinţa, deoarece Mântuitorul le-a spus apostolilor: „Mergând, învăţaţi toate neamurile botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh… Cine va crede şi se va boteza, se va mântui…” (Matei 28,18-19). Deducem faptul că un creştin care este receptiv faţă de învăţătura creştină devine un creştin educat şi deschis valorilor culturale creştine deoarece cultura îşi are bazele în cultul creştin.    

        Spre deosebire de iudei, care puneau accentul pe observarea formalã a Legii, dar mai ales spre deosebire de imoralitatea religiei păgâne, noua religie creştină promova o educaţie care punea preţ pe curăţia sufletească, pe iubire, pe bunătate, pe iertare, pe caritate şi milă, pe evitarea plăcerilor care puteau degenera în păcate. Se înţelege deci că şi formele de cult creştine dintru început au promovat aceste valori, atât în cultul public, cât şi în cel particular. Ulterior, după încetarea persecuţiilor, atunci când credincioşii creştini au avut posibilitatea să-şi manifeste liber cultul religios, noile valori spirituale s-au regăsit şi în noua cultură creştină.

Urmând poruncii Mântuitorului (Matei 28,18-19), Sfinţii Apostoli s-au răspândit în întreaga lume „până la marginile Apusului”(Romani 15, 24 şi 28), propovăduind Evanghelia şi învăţând neamurile despre tot ceea ce le era necesar pentru mântuire.

Educația creștină și „lumea nouă”

          Curând, educaţia creştină şi-a arătat roadele, la început prin predica Sfinţilor Apostoli, apoi prin instituţia catehumenatului iar ulterior, după victoria creştinismului asupra păgânismului, prin grija ierarhilor, călugărilor şi teologilor, care au pus bazele şcolilor creştine din cetăţile episcopale, din mănăstiri şi chiar din parohiile locale. Cine trăieşte în Hristos este „o făptură nouă” (Gal. 6,15), recomanda Sfântul Apostol Pavel credincioşilor convertiţi din Galatia, sfătuindu-i să „părăsească vechile obiceiuri(…) grija de trup să nu o facă după pofte” (Romani 13, 14). Să devină, prin viaţă sfântă mădulare ale bisericii – „trupul lui Hristos” (I Cor. 12, 27).

Astfel, au reuşit să transforme vechea lume pagână într-o lume nouă, transfigurată după chipul lui Hristos şi învăţăturile Sale sfinte. Exemplele în aceste sens sunt evidente.

Spiritul de dragoste frăţească unea întreaga comunitate „căci toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte”(Fapte 2, 44). Mai mult, au reuşit înţelegând zădărnicia acestei lumi să realizeze parţial comunitatea bunurilor materiale, căci cei ce aveau bunuri şi averi le vindeau şi le împărţeau tuturor după cum avea fiecare nevoie (Fapte 2, 24; 4, 35). În creştinism barierele sociale erau desfiinţate, sclavii devenind egali înaintea lui Dumnezeu cu stăpânii lor, oamenii de rând cu patricienii, deoarece toţi se considerau fraţi şi fii ai Celui Preaînalt. Avem ca exemplu pe sclavul Onisim, amintit în Biblie. De asemenea, creştinii se adunau la slujbe şi la învăţătură, se citeau rugăciuni, se rosteau cuvinte de învăţătură de către apostoli, preoţi sau episcopi. Învăţătura celor 12 apostoli sfătuia pe creştini să se adune în acest mod cât mai des: „Adunaţi-vă, căutând cele de trebuinţă sufletelor voastre…”(Cap. 16- 21).

Răspunderea morală era obligatorie, atât faţă de propria persoană prin evitarea spectacolelor păgâne atât de crude şi imorale –„pompa diaboli” – cât şi prin implicarea în activităţi de ajutorare socială. În același timp, cultura pagână, în mare parte imorală şi nedemnă, a fost de la început condamnată de principiile morale ale noii religii. Creştinii nu participau la luptele de gladiatori, la alergări, la spectacole obscene de teatru. Astrologia, magia, băile mixte, luxul, cochetăria erau străine creştinilor, care duceau o viaţă simplă şi curată, punându-şi speranţa doar în Dumnezeu.

Munca era recomandatã tuturor ca pe ceva demn şi necesar prin însăşi exemplul Apostolului Pavel: „Voi înşivă ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor care erau cu mine” (Facere 20, 34). Morala acestui sfat era simplă „Dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce”(II Tes. 3, 10). Dacă vorbim despre căsătorie, aceasta la popoarele păgâne (celţii, spre exemplu) era consideratã o unire liber consimţită care putea fi oricând anulată. Valorile creştine au impus o nouă educaţie societăţii, considerând familia de origine divină, pecetluită prin Taina Sfintei Cununii, deci sub protecţia harului divin. Dintotdeauna educaţia religioasă creştină a promovat un cult al familiei. Deci o cultură a familiei pe care creştinismul a desăvârşit-o. Viaţa de familie era ridicată la noi standarde de moralitate: femeia devenea egală cu bărbatul, s-a interzis aruncarea copiilor, se condamna adulterul, se promova respectul copiilor faţă de părinţi.

În concluzie noile valori creştine, deseori în contradicţie cu cele păgâne, au reuşit să creeze în scurtă vreme un mediu propice dezvoltării unui nou tip de civilizație, superior din anumite puncte de vedere „lumii vechi”. Practic, prin utilizarea religiei ca forma pedagogică, s-a trecut la o societate a exceselor la una a echilibrului. La ora actuală, educația creștină este depășită de noile realități ale societății contemporane și este imperios necesară o updatare a sa conform noilor criterii ale modernității. Totul cu scopul de a transforma societatea în ceva mai bun, nu cu scopul de a o manipula.

Bibliografie:

Ilarion Felea, pr., Religia iubirii, Ed. Reîntregirea a Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din Alba Iulia, 2009;

Lazăr Dorin, EDUCAŢIA RELIGIOASĂ ŞI FORMAREA VALORILOR CULTURALE, ed. TransilvaniaPublishing, Bacau, 2016;

Ovidiu Drâmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. II, Ed Ştiinţifică  şi Enciclopedică, Buc, 1987;

Pr Prof Dr Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, Ed IBM al BOR , Buc., 1992 ;