Motto: „De când am spus DA în faţa altarului, votez mereu contra” (Danko Ivsinovic)

de Dragoș Huțuleac

Otto von Bismark spunea că niciodată nu se spun mai multe minciuni decât în timpul războiului, după vânătoare și  înainte de alegeri. Mark Twain afima că dacă votul nostru ar putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar lăsa să votăm. Geoge Eliot considera că atunci când vin alegerile, pacea universală este declarată și vulpile au un real interes să prelungească viața găinușelor iar Jay Leno susținea la un moment dat că dacă Dumnezeu și-ar dori ca noi să votăm, atunci ne-ar fi dat candidați care să merite asta. În aceeași cheie, eu cred că dacă El ar fi vrut ca noi să alegem, nu ar fi dat cele 10 porunci. Ar fi găsit ceva mai democratic. Indiferent de opiniile noastre, politica e ceva ce ne macină, un fel de osteoporoză care se dezvoltă extrem de bine de bine într-un mediu așa zis democratic. Dacă mediul nu este democratic, este suficient să se păstreze această aparență, pentru că politica nu are nevoie neapărat de sinceritate pentru a se dezvolta, iar politicianismul, ca virus, se transmite foarte ușor de la om la om. Nu știu dacă și pe cale sexuală, dar pe cale orală se răspândește în lumea largă mai ceva ca gripa aviară, pesta porcină sau bogățiile naturale ale României pe piața unică europeană. Manifestările acestei boli sunt lesne de observat. Bolnavul este foarte încordat, prezintă o stare de nervozitate aproape inexplicabilă, ochii bulbucați, roșeață în obraji, practic cam aceleași simptome pe care le întâlnim la constipații cronici. Se inflamează din orice și uneori face spume la gură. Deseori simte nevoia să dea cu pumnul în masă și să sublinieze cât de hoți sunt ceilalți, mereu ceilalți, iar când ai lui sunt dovediți potlogari cu acte în regulă, e vina justiției care e coruptă și  urmărește în mod clar interesele celeilalte grupări parlamentare cu care el se află în război. Dacă îl întrebi de motivele războiului, placa va fi următoarea: că corupție, că hoție, că clasă politică înfectă, că Ceaușescu, că securitate, că bandiți, că comuniști, că patriotism, că România Dodoleață, că Dacia, că leagănul civilizației, că sufletul și inima, că..că, că…că, că…că. Călău pentru ceilalți, mumă pentru ai lui, partidul politic va susține aberațiile propriilor alegători, fără a le păsa de mediocritatea acestora. Indiferent de lipsa argumentelor logice, ei merg înainte pe principiul că înainte era mai bine.  Totul pentru funcții, totul pentru putere, dar nu și totul pentru țară. Totul pentru țară râmâne pentru ei un slogan (uitând că a fost și un partid) legionar, retrograd, demodat, care nu mai are ce căuta în politica românească a secolului XXI, care e preocupată atât de mult de globalizare încât a uitat de înteresele reale ale țării, precum și că trebuie să vină cu soluții pentru problemele poporului, nu să provoace probleme poporului.

Politicianul român a ajuns o slugă a intereselor străine, o marionetă care execută comenzi mai bine decât soldații profesioniști, pentru a fi mângâiat pe cap de Uniunea Europeană sau Ambasada Americii. Pe lângă mângâiatul pe cap, li se mai aruncă câte un os, pentru că toată carnea au papat-o alții, cu dinți mai mari și cojones în loc de biluțe de plastilină. Pentru combaterea setei, sau când rezerva de oase scade, li se bagă în gură Democrația: fraților sugeți, sugeți că Democrația izvor nesecat este și numai lapte și miere curge din țâțele ei!  Treaba e că de la atâta supt, Democrația s-a întărit și nu mai este deloc la fel de moale și flexibilă ca la început. Ba, chiar la cât este de tare îi poți da cu ea în cap oricui din motive de autoapărare. Și motivele de autoapărare chiar există atunci când te numești politician. Trebuie să-ți aperi interesele tale și ale partidului cu orice preț. Calcă pe cadavre, calcă pe principii, calcă pe onoare,  calcă pe morală, calcă pe oameni, calcă pe speranțe, calcă pe vise, calcă pe viitor, calcă totul ca bine să-ți fie și să trăiești ani buni pe pământ. Acesta pare să fie crezul politicianului contemporan care are la el vorbe dulci, frumoase, rotunde, pline de înțelepciune. Ce folos că atunci când deschide gura, miroase a rahat. Din acest motiv nu pot sta în jurul lor mulți oameni: din pricina mirosului. Este mirosul minciunilor care fiind atât de multe, așezate în straturi una peste alta de-atâția ani, într-un spațiu atât de mic, au prins a se strica, a se înăcri, umblă viermii prin ele. Politicianul este și el om. Sunt momente când le-ar vomita pe toate, să nu-și mai simtă conștiința atât de încărcată. Dar astea sunt momente de slăbiciune. Atunci colegii (a se citi partidele) îl sprijină. Fac zid în jurul lui și-i oferă un umăr pe care să plângă, o încurajare, un sfat juridic, o protecție parlamentară, o menținere a imunității. În astfel de momente sunt toți pentru unul și unul pentru toți, îndiferent de culoarea politică. Dacă cumva politicianul se încăpățânează să dea afară tot ce are pe cuget, tot ce știe, tot ce cunoaște, atunci este mazilit de colegi și se leapădă de el ca de Satana. Devine automat o persoana non-grata, expus pe sticlă pentru aplauzele amatorilor de circ, pe care un astfel de număr îi liniștește pentru câteva luni. Pâine nu le oferă nimeni. Doar circ. Pâinea trebuie să o cumpere.

Vin alegerile. Românii din diaspora nu vor face gălăgie, indiferent de cât de mult vor sta la coadă, pentru că au președintele lor și  el are guvernul lui. Din acestă cauză nici nu cred că se vor prezenta la vot într-un număr prea mare. Oricum, numărul lor este variabil și crește invers proporțional cu numărul de voturi de care au nevoie unii candidați pentru a rămâne sau accede în funcții. Dacă candidatul are în țară voturi puține, atunci prezența la vot în străinătate va fi mare, dacă candidatul din țară are voturi mai multe, atunci prezența la vot în străinătate va fi mai mică, dar suficientă cât să-i ofere victoria. Sistemul va avea mereu grijă de acoliții săi. Dacă trebuie, vor vota și unele persoane decedate, dar să nu fie îngropate de mai mult de un an. Așa a pățit bunicul unei rude de-a mele care în 2009, după șase luni de la îngropăciune, s-a trezit sculat din morți și pus să voteze cu Băsescu. Mă rog, asta nu pot să jur, dar pentru că pe timpul vieții avea apucături liberale, mă gândesc că întra-acolo s-a îndreptat votul lui. Singura supărarea fost că familia nu l-a văzut. Și chiar le era dor de el. Anul acesta s-au jurat că vor face cere în scris biroului electoral local că dacă cumva vor mai avea nevoi de ajutorul lui, să-i cheme și pe dânșii odată cu el, ca să vadă minunea.

Stalin spunea că nu contează cine votează, important este cine numără voturile. Vrem, nu vrem să acceptăm, în democrație e cam tot așa. Dacă numără americanii, câștigă cineva, dacă numără rușii câștigă altcineva. Românii par să fi uitat să numere de când cu educația asta aflată mereu în reformă. Alegătorul român, chiar și după 26 de ani de dezamăgiri, n-a înțeles că despre dânsul este vorba atunci când votează, despre viața sa în acest stat și nu despre interesele UE, ale SUA, sau ale Rusiei. Votul lui nu trebuie să sprijine interesele lor în România, ci interesele României în relația cu ele și cu ea însăși. Caii verzi de pe pereții acestor „parteneri strategici” nu ne aduc un mare folos dacă încercăm să-i prindem. Bineînțeles că sunt frumoși, dar nu ne sunt întotdeuna de ajutor. La probelemele românești, trebuie să venim cu soluții românești. Din acest motiv poate ar fi mai bine să votăm oameni care iubesc mai mult România, decât persoane care iubesc mai mult străinătatea. Popoarele pe care le admirăm, asta au făcut: au votat tot timpul cu acei politicieni care au pus pe primul loc interesele țării și pe locul doi politica externă. Pentru că așa este normal, pentru că așa este firesc. Politica se face pentru țara ta, nu pentru țara altora iar în relația cu alte state ești demn, nu Iohanis.