de Dragoș Huțuleac

Dacă aș fi Pădure, aș fi veșnic în doliu, ca o mamă ce și-a pierdut copiii în război. Aș cunoaște deznădejdea de a nu mă putea proteja de hoardere cotropitoare de oameni, care îmi împuținează viața clipă de clipă, zi de zi, ca o molimă închinată morții, ca un cancer fără leac. Aș plânge cu lacrimi de sânge fiecare lovitură de topor, fiecare crestătură de drujbă, fiecare copac doborât cu ură, nepăsare, iresponsabilitate. Și asta o face fratele meu, Omul! Cel în care aveam atâtata încredere încât i-am încredințat viața mea, preferând să mă sacrific ca lui și copiilor lui să le fie cald. Cel pe care l-am iubit atît de mult, încât am acceptat să mă transform pentru el în casă pentru al putea proteja de rele, am acceptat cu bucurie să-i fiu masă, icoană sau pat pentru a se odihni după o zi de muncă. I-am oferit hrană când era flămând, alinare când era trist și liniște când era zbuciumat. L-am apărat de vrăjmași, ascunzându-l în codrii mei de cei care îi vroiau răul, i-am oferit apă când era însetat și speranță atunci când nimeni nu mai credea în el. Dragostea mea pentru el era atât de mare încât îi ofeream toate bogățiile mele, fără a cere nimic în schimb, fără a spune un cuvânt care să-l supere.

Multă vreme și el m-a iubit! Mă respecta și avea grijă de mine. Știa ce îmi face bine, ce îmi face rău și niciodată nu îndrăznea să-mi ceară mai mult decât îi puteam oferi. Mă privea cu dragoste când îmi străbătea potecile, multumindu-mi că exist. Sufletul lui, rezona cu al meu și am trăit așa, în pace și bună înțelegere secole de-a rândul. El era sprijinul meu, iar eu eram sprijinul lui. Eu îi ofeream totul pentru gospodărie, iar el mă îngrijea păstrându-mă curată și sănătoasă. Puteam trăi așa până la sfârșitul lumii…

Dar omul s-a îmbolnăvit! O boală venită din cele mai negre tenebre ale iadului a pus stăpânire pe inima lui, pe sufletului lui, pe viața lui: LĂCOMIA! Oricât de multe ar avea, nu-i mai ajung niciodată și s-a transformat într-un diavol lipsit de simțire, lipsit de conștiința, lipsit de dragoste pentru ceea ce e viu. Pentru el nimic nu mai contează, decât banii, niște hârtii pe care le iubește uneori mai mult decât pe el însuși.

Dacă el crede că acele dreptunghiuri lipsite de viață îi vor ține de sete când eu nu voi mai avea izvoare, dacă crede că banii îi vor ține cald atunci când nu va mai avea ce să pună pe foc, dacă crede că ei îl vor hrăni, atunci când animalele, insectele, plantele vor dispărea odată cu mine, dacă crede că aceștia îi vor oferi umbră, când în jur va fi numai nisip, dacă simte el că banii îi pot oferi viață omorând tot ce e viu, atunci merită să dispară înainte să se întâmple toate astea…

Dacă aș fi Pădure, aș îngenunchea la mormântul pe care Omul și-l sapă zi de zi și l-aș plânge cum n-a făcut-o nimeni….