Alexandru V. Dan este din București, dar aș îndrăzni să zic că este un bucureștean atipic în sensul că simte foarte bine sufletul  celor din provincie și rezonează cu el până la identificare. Acest lucru îl face să aibe o scriitură sinceră, cu priză la public tocmai pentru că cititorii simt la rândul lor că acest autor li se dezvăluie prin scriiturile sale, nu se ascunde ei.  De-a lungul timpului textele sale au apărut în mai multe publicații, dintre care amintim: „Sintagme literare” (septembrie 2016), „Cronica veche” (august 2016), „Timpul” (august 2015), „Singur” (nr. 42/ 2015), „Lumina Literară şi Artistică” (decembrie 2015), „Alternanţe”, 2014.

O povestire de a sa, „Prin grele văluri de visare”,  este prezentă într-un volum, „Best of mystery & horror – Revista de suspans”, Editura Herg Benet, 2014.

De asemenea, multe din scrierile sale se regasesc și în unele publicații online cum ar fi: Revista de Suspans (proză), Gazeta SF (proză şi eseu), Ficţiuni (poezie), Suspans (proză şi eseu), Nautilus (proză) (ultimele două reviste aparţinând Editurii Nemira), Gândeşte.org (eseu), Fila de Bucovina (poezie), site-ul cultural maramuresh.wordpress.com (poezie, proză şi eseu) și nu în ultimul rând site-ul cultural „Din dragoste pentru artă” (interviu).

Astăzi vorbim cu domnia sa despre cartea „Umbrele Transilvaniei”, poate una dintre cele mai bine primite apariții editoriale ale editurii Eikon din 2016.

Care este povestea „Umbrelor Transilvaniei”?

Cartea este o colecţie de povestiri, şi, aşa cum se practică, una din ele a dat titlul antologiei. Dar volumul nu este numai despre Transilvania – există aici şi o reinterpretate a legendei întemeierii Sucevei, îl întâlnim şi pe Legendarul Negru-Vodă al muntenilor, cât şi imaginea unui Bucureşti „postapocaliptic”…

Dacă, prin titlu şi copertă, se sesizează cumva o trimitere la ideea de Transilvania-Bram Stocker-gotic, asta m-ar bucura, deoarece în carte avem de-a face cu goticul (deşi unul restabilizator!), fie el mai „greu” sau mai „soft” (atmosfera romantică), mai clasic (trecând prin medieval) sau mai… postmodern. (Despre tradiţionalismul goticului – şi, prin această prismă, a tradiţionalismului, accesul la toate virtuţile umane – am scris într-un eseu prezent chiar la sfârşitul cărţii).

În ceea ce mă priveşte, am început să scriu numai printr-un consurs de împrejurări: la sfârşitul anului 2011, când mi-am publicat, în revista online Gazeta SF, prima povestire, era o perioadă de glorie pentru fantasy-ul şi SF-ul de la noi. Timp de vreo doi ani au existat câteva reviste online prestigioase şi active, erau doi critici de temut care luau la purecat tot ce se publica în acestea, erau scriitori entuziaşti, care au debutat în acea perioadă şi era şi un public consistent. Cum povestirea mea s-a bucurat de un real succes (înregistrase peste 7000 de citiri când am blocat linkul, înainte de publicarea cărţii), aceasta m-a încurajat să continui, abordând mereu alte teme şi alte genuri, râmânând totuşi în larga zonă a fantasticului/fantasy-ului. „Ciocnirea legendelor”, publicată în premieră în carte, a fost ultima mea povestire scrisă, în decursul unui an, până prin 2015.

De ce am ales fantasticul şi nu realismul sau mainstream-ul, dincolo de faptul că acestea din urmă nu se bucurau de o piaţă la fel de vie şi accesibilă? Personal, nu am văzut, pe de o parte, cum aş putea crea ceva cu adevărat interesant şi semnificativ între acele canoane şi, pe de altă parte, cum aş fi putut suplini altfel lipsurile scrisului actual, pe care le voi arăta pe scurt, mai jos, la întrebarea cu numărul 4 (oricum, preferinţele mele înclinau înspre fapte şi întâmplări ieşite din comun, eroism, aventură, spiritualitate etc.).

Ce înseamnă pentru dumneavoastră „scrisul”?

Cred că scrisul trebuie să aibă la bază inspiraţia (mereu – lipsa de inspiraţie va plictisi), informaţie culturală şi spirituală acumulată de-a lungul vieţii şi dobândirea unei ştiinţe de a realiza practic ceea ce se intenţionează a se scrie (interesul pentru critica literară este de asemenea important, orice operă literară trebuie privită, de către autor, şi cu ochii criticului).

Scrisul mai presupune, în viziunea mea, şi dorinţa de a-i ajuta pe ceilalţi, după puterile proprii.

Paradoxal, nu cred deloc că tot ce se putea scrie s-a scris până acum…

Cum îl definește omul Alexandru Dan pe scriitorul Alexandru V. Dan? Dar invers?

În definitiv, secretul scriitorului nu îl ştiu nici eu; nu îmi pot explica ceea ce eu cred că reprezintă o reuşită (nu public decât ceea ce mi se pare a fi astfel – atât ca formă, cât şi ca sens şi ca impact asupra „pieţei”…): inspiraţia are misterul ei (pe undeva, nu poate fi decât rodul colaborării umane cu Divinul); mai mult decât atât, nici stilurile pe care le-am abordat, mai ales în povestiri, dar şi în poezii, eseuri sau panseuri, nu sunt pentru mine explicabile şi controlabile (astfel încât s-ar putea spune că am realizat foarte multe chei sau „portaluri” pentru mine însumi, pe care să le exploatez într-un viitor…

În altă ordine de idei, sunt împotriva ideii de ego scriitoricesc (nu cred deloc că ideea scrisului ar trebui să pornească de la aşa ceva). Mai mult, dacă s-ar fi putut ca nararea mea să fie impersonală, ar fi fost perfect, însă atunci când economia compoziţiei o cere, fac compromisul personalizării expunerii.

Scriitorul (nu ştiu în ce măsură transpare scriitorul dintr-o scriere) este o versiune mai bună a omului…

Deşi, aşa cum, în viaţa reală, tot ceea ce se află în jurul nostru se luptă ca să se impună asupra noastră, la fel face, cu scriitorul, şi povestea pe care acesta o creează, dar care are, totuşi, viaţa ei proprie…

Ce părere aveți despre literatura românească contemporană?

Stilistic, în ultimii ani, a început să mai „mişte”, să iasă din complexul de inferioritate, parţial meritat, în raport cu literatura străină (este drept, valabil mai mult în ceea ce priveşte zona „fantasy”, decât realismul, care se bucură, totuşi, la noi, de o istorie prestigioasă).

Pe de altă parte, în literatura română contemporană se păcătuieşte în ceea ce priveşte existenţa (sau manifestarea) unui sistem de valori coerent, care să nu permită prezenţa unor stridenţe (ce trădează lipsuri de ordin spiritual) în armonia atent prefigurată, de altfel, a operelor.

De asemenea, observ că, paradoxal, în literatură (atât de la noi, cât şi din străinătate) rar se porneşte de la idee, de la sens.

În sfârşit, se mai impune constatatarea că, în general, asistăm, în literatura noastră contemporană, la o neasumare a propriei noastre identităţi culturale.

Referitor la aceste subiecte, am publicat online de curând (se poate găsi pe net) un eseu amplu, revoluţionar, intitulat: „Seducția întunericului în literatură, artele vizuale şi divertisment. Sau pentru o cultură a sensului”…

Ce credeți că îi lipsește societății românești din ziua de azi?

Lipsurile de la punctul anterior se pot transpune şi vieţii noastre sociale…

Un gând pentru cititorii Revistei de Publicitate în pragul Sărbătorilor Pascale…

Mulţumesc foarte mult pentru această oportunitate!

Sper ca revista dvs. să treacă de hopul începutului şi să se dezvolte. Mult succes!

Hristos a înviat!

umbrele transilvanie 1

Din păcate, cartea, deşi se găseşte în librării din ţară, nu este prezentă în Suceava, singura modalitate de procurare fiind comanda prin poştă: http://www.edituraeikon.ro/detalii-carte.php?idC=591 sau de la alte librării online.

(Blogul autorului: http://alexandrudanromania.wordpress.com/ ; pagina FB a cărţii: https://www.facebook.com/umbreletransilvaniei )