autor: Bogdan Lupescu

In nordul Bucovinei exista case nemuritoare, vechi de sute de ani. Rezistenta lor este magica. Au fost construite dupa un ritual ancestral, mostenit de pe vremea solomonarilor

Mana de aur

Calul cel inalt al lui Miron Droniuc s-a oprit chiar in mijlocul satului si nu mai voia sa faca un pas. Cu copita lui subtire, isteata, „scurma” in tarana, intr-un loc anumit, fornaind cu o ciudata nerabdare. Din pamant a iesit o mana. Un brat matahalos, acoperit cu zale, al unui barbat urias. Statea piezisa, in sus. Parca ar fi fost mana unui om inecat ce ratacea din vremuri stravechi pe sub pamanturile bucovinene.
Miron Droniuc era un om mic, calare pe un cal mare. Asa era vazut mereu. Atos, cracanat, roscovan, tronand pe spinarea lata a aceluiasi armasar. Om respectat in tot tinutul, cu viata curata, gospodarie frumoasa, invatat sa se fereasca de toate intamplarile nepamantesti. Mana gasita in glie era plina cu aur. Burdusita pana la umar. Cativa cocosei se scursesera din ea si straluceau pe pamant. Niste banuti foarte vechi, cum nu se mai vazusera vreodata. Miron a sarit din inaltul calului si s-a apropiat. A atins aurul. Iar aurul „nu l-o zvarlit cat colo” si nici nu i-a ametit mintea, asa cum se intampla cu banii legati prin blestem. Atunci el a tras afara maneca aceea din pamant!… A dus-o acasa si a bagat-o in grinda de pe mijlocul podului. Grinda mare, din lemn tare, ca drugul, pe care a scobit-o de-a lungul, apoi a daltuit o deschizatura „ca un penar” si a geluit-o deasupra, „tat fain, finut, ca nu se videa nimica nimicuta”. Toate acestea se intamplau pe Muntele Negru, intr-un sat de pe valea Ceremusului, strabunul rau hutul din nordul Bucovinei pe atunci romanesti. Miron nu a spus nimanui despre mana de aur. Nici nevestei. Doar calului sau i-a aratat si i-a spus. Odata au venit ploi puternice si Ceremusul s-a umflat grozav. A smuls toate casele de pe malurile lui, dar casa lui Miron Droniuc n-a putut sa o sparga. Era casa „legata” prin mestesug stravechi, croita numai din topor si inchegata ca piatra, caci Miron insusi era maistru de case, stapanitor al tehnicilor si descantecelor de legaciune, prin care lemnul prins pe lemn fara cuie traieste vesnic. Umplute cu apa pana in tavan, din casele astea nu iesea nici un picur. Nici macar prin incheieturile usii. Asa ca puhoaile i-au luat casa intreaga lui Miron Droniuc, dar nu au faramat-o. Cobora ditamai casa, pe ape, pe talpile ei, dreapta, semeata, ca o arca fantastica… Trei zile, Miron nu s-a dat jos din sa, alergand cu calul sau pe urmele casei plutitoare. A gasit-o, intr-un sfarsit, pe o pajiste plina de flori. Acostase lin, pe un mal molatec, iar gospodarul locului o trasese cu caii pe pamantul sau, putin deasupra apei.

Descantatorii de caseMiron Droniuc

Desi omul acela i-ar fi dat casa inapoi, Miron n-a mai vrut-o. A cerut doar grinda de pe mijlocul ei. „Osia” casei si a neamului sau hutulesc, avand incrustate pe ea anul „legarii”, numele stramosilor si numele sau de maistru care o inchegase. Trunchiul care tine casa si familia impreuna, legata prin juramant. „S’apai o batut lemnu’ ceala dupa urma calului si dus o fost…”. Cand a ajuns acasa, a spus ca el nu mai sta acolo nici o zi. Ceva inauntrul lui se schimbase. Tot ce avea a daruit slugilor. Pamanturi, sapte sute de oi, o suta de vite, herghelii de cai, totul. Si-a luat familia si a plecat spre miazazi, doar cu cateva straie in desagi. Nevasta, cei trei copii, si el, Miron Droniuc, privind departarile. Mandru, in varful calului credincios ce taraia prin tarana osia de lemn a casei luata de ape. Dupa ce a trecut vadul Tisei, a inceput sa cumpere tot ce vedea cu ochii. Totul! Din Izvoarele Sucevei si pana la Benia de azi, a cumparat tot ce a putut cuprinde cu privirea in drumul sau. Parca s-ar fi pornit sa stapaneasca o tara noua, de la un capat la altul. Dupa ce a terminat de cumparat, s-a oprit pe un deal inalt si acolo si-a facut o casa, aidoma celei de dinainte, si a trait in ea la fel de simplu ca intotdeauna, impreuna cu neamul sau. Copiii sai au facut alti copii, iar acestia altii, si in cele din urma, un intreg sat, in varful dealului aceluia care a capatat numele de Droneni, dupa numele stramosului lor cel mic, calare pe un cal mare. E povestea unui om, a unui neam, a unui sat care mai exista si azi. Una ca atatea altele in frumoasa Bucovina.

Ursitorii de case

Stau la poalele dealului pe care se afla catunul Dronenilor, impreuna cu Vasile Droniuc, stranepotul direct al legendarului Miron, si il ascult cum isi termina povestea. Vasile a fost padurar in Breaza, scos acum la pensie. N-a mai urcat de multa vreme aici. Am ajuns greu, inconjurand un munte, trecand printr-o padure, urcand pieptis o poteca, si acum ne tragem sufletul. Sus, in orizont, se vede un palc de case fumurii, toate din lemn, stranse una intr-alta. Doar zece gospodarii au mai ramas acolo, pe locul unde a descalecat intaiul lor stramos. Droniucii s-au raspandit apoi prin toata Bucovina, sunt mii si mii. Dar matca, osia neamului, aici este. De aici au pornit toti. Dintr-o maneca de aur, care s-a revarsat pe pamant.

Descantatorii de caseCase stravechi

Vorbele lui Vasile Droniuc, lasate adesea la jumatate, ma starnesc tare. Vreau sa aflu cu tot dinadinsul cine sunt de fapt acei „maistri” claditori de case plutitoare, ce nu se sparg niciodata. Insotitorul meu imi zice intruna ca oameni din aceia „is putaaaani…”, „is raaari…”, ca ei nu se nasc oricand ci „is alesi di pi pamant di cineva, care li da un har anumit si o vraja a lor de legare”. Simt, ascultandu-l, ca nu e vorba doar de un simplu mestesug. E ceva mai mult. Mult mai mult! Cine sunt cu adevarat acesti oameni? Cine a facut sutele de case seculare ce se mai vad inca si azi, peste tot, in tinuturile de miazanoapte ale Bucovinei? Vasile nu i-a vazut niciodata lucrand pe „ai vechi”, care legau casele cu descantec. El, care are acum 65 de ani, care o viata intreaga a fost pazitor impatimit al tuturor codrilor dimprejur, el, care a cutreierat fiecare cotlon din muntii astia si a ajuns sa-i cunoasca pe toti batranii, chiar si din cel mai indepartat catun, el, Vasile Droniuc, nu-si aminteste sa-i fi vazut vreodata „cum fac”. Om tainic, acest stranepot de descalecator! Vorbeste mai mult in pilde, lasandu-te sa-ti inchipui. Privindu-l, ma gandesc ca trebuie sa semene cumva cu strabunul Miron. Asemenea chipuri nu vezi des. Uneori poti sa zici ca-i flacau, alteori un batran. Roscovan, ciolanos, cu buze subtiri si pleoapele lasate adanc pe ochi – niste ochi pe care, cand ii deschide mai larg, ametesti privindu-i: sunt azurii-azurii, fara nici un punct negru in mijloc. De parca inapoia acelui albastru uniform si intens ar fi vrut sa-si ascunda toate amintirile si secretele. Imi spune, de pilda, ca un asemenea mester poate sa prezica „in amanunt” viitorul casei pe care o face. Dupa ce termina o casa, oamenii ingenuncheaza in fata lui si ii spala mainile si i le saruta. „Isi cer iertaciune in fata lui, ca atunci cand pleaca mirii din casa parinteasca…” Acele doua maini sunt sfinte, nemaiintalnite. Maini albe, de „bom maister” (cuvant derivand probabil din germanul „baumaister”, cine stie). Cat timp lucreaza, gospodarii se straduiesc sa nu-l supere cu nici o vorba, caci el e sensibil si hachitos, iar judecata oamenilor obisnuiti il enerveaza. „Nici o tarica n-ai voie sa-l superi! Ca daca nu te porti frumos cu el, iti termina casa, nu-i vorba. Da’ nu mai poti trai intr-insa nici o zi. Blastama! Si daca blastama un maistru di cela, fereaaasca Dumneadzau! Cand eram eu baiat mic, aicea langa noi facea casa unu Vasile Jecalo. S’apai aceala tot ii comenta la maistru, c-o barna nu-i buna, ca are o crapatura, ca cealalta nu-i buna si tot asa. Vorbe de-aistea. Maistru’ se facea ca nu-l aude. O terminat casa. O facut tat, si geamuri cu chenare albe o pus, o batut si „drostele” (dranita) pe coperis, tat fain-frumos. Mandra casa. Faina tare, ti-era drag s-o vezi.

Descantatorii de case

El si-o tinut invoiala. Da’ la sfarsit, i-o zis gospodarului ca n-o sa aiba somn in casa ‘ceea. N-o tapat, n-o suduit. Numa’ i-o zas. Si ce-o facut, ce n-o facut, da’ omu’ ceala n-o putut sa steie in casa noua nici un ceas. N-o putut! Cand intra, il apuca asa o sala. Si vroia! Vroia asa de mult sa intre, sa locuiasca in ea. Si el, si nevasta lui. Da’ nu puteau. Cum treceau de prag, li-era rau, li vineau gandurile celea negre. 40 de ani o stat pustie casa ceea. Gatita, faina, arenjata. Jecalo o murit tarziu, taiat de tren. Pana la moarte, o stat si s-o chinuit tot in casa micuta si veche de alaturi, da’ in casa blastamata n-o putut ca sa doarma nici o noapte. Fratele lui s-o chinuit s-o desfaca, nu de mult, ca s-o duca la Campulung, la un depozit de lemne si sa ieie niste bani pe ea. Cand o urcat-o in masana, lemnu’ era proaspat, ca abia taiat. Da cand o ajuns la Campulung si-o dat-o gios, tat lemnu putredzase, era plin de viermi si nu o vrut sa-l ieie nimenea… Asa ii. Maistru’ poate sa prezaca tat ce-o sa fie in casa pe care-o facut-o, inca 200 de ani dup-aceea. Aista ii secretu’ lui, vraja lui pastrata din vechime: sa ursasca. Da’ daca il superi, el poate sa si plece, si atuncea… esti terminat! Altu’ nu mai vine peste el sa iti lucre. Nu ii asa, ca ai facut o scoala de meserii si zici ca gata, esti tu maistru. Nimeni nu vine peste un „bom maister” din acela vechi, intelept, adevarat. Nimeni! Ramai fara casa, sub ceru’ liber. Trebe sa te muti de aici, sa pleci! Gata.”

In cap, pe acoperis

Vasile isi aminteste acuma de alta casa. Casa bunicului sau, Petru Droniuc. O casa noua, facuta fiindca casa cea veche fusese daramata de rusi, la 1918, in vreme ce bunicul era plecat militar, sa lupte in armata Imperiului. Mare tristete a fost in acea zi… Rusii nu au putut sa sparga casa decat cu tancul. Oricat au incercat s-o traga cu hamuri, oricat loveau in ea cu tapina, nu cadea.

Descantatorii de caseFrumoasa Bucovina

Din peretii prabusiti au facut baie cu aburi pentru militari, atat de strans erau prinse barnele una intr-alta. Se pare ca aceea a fost chiar una din vestitele case ale stramosului Miron. Cand s-a intors bunicul din razboi, a gasit locul gol. Si, indurerat, a trimis soli in creierul muntilor, dupa un maistru vestit, unul Ievorancea din Ievorova, despre al carui mestesug aflase de multa vreme. Profetiile din ziua „legarii” acestei case i-au fost povestite lui Vasile de bunica sa, Agafia Droniuc, care a fost atunci de fata. Patru barne erau pe pamant, „cusute” cu canepa, in cruci. Lemnarul-descantator s-a asezat inaintea lor, dupa ce in colturi bagase trup de animal insangerat, inca cald, busuioc, par de salbaticiune, grau si galbeni de aur. Statea jos, pe lutul gol, cu ochii inchisi. Postise mult si negru, nu se dedulcise cu carne sau cu trup de femeie. Toti oamenii se adunasera imprejurul lui. Stateau drepti, impietriti, in picioare. Ursitorul „astepta sa se lase linistea”. O „anumita” liniste – zicea bunica Agafia – „o liniste din aceia mare”, desavarsita, ca si cum intregul Univers ar fi cazut intr-o profunda reculegere. Muntii, vaile, casele, oamenii, pasarile, toate taceau. Atunci, maistrul a scos din traista lui un topor foarte batran, avand scrijelite pe coada „oarece vorbe”. Era toporul cu care el lucra casa intreaga, numai cu acest topor!, fara cui, ferastrau ori vreun alt instrument. Un om si un topor. Atat! O unealta mostenita din neamul lui de „maistri”, „din mana in mana”, purtand pe lemnul lui literele unui stravechi descantec. „Si cu muchia toporului celuia, in linistea ceea mare-mare, el o lovit o data!… O batut intr-un colt al barnelor de la rasarit, cu ochii inchisi, si-o ascultat ce se-aude!… Toporu’ ceala era „diapazonu’ lui” cu care lovea casile in talpa, s-auda cum suna. Si dupa sunetu’ care l-o auzit, el o prezis tat-tat-tat ce-o sa se intample in casa noastra. Ce auzea „bom maisteru'” auzea poate toata lumea, da’ numa’ el sangur stia sa aleaga din tate sunetele tocma’ sunetu’ aceala bun, ursitor. S’apai cand l-o auzit, le-o facut samn la tati sa stea. Si tati o cazut in genunchi in juru’ lui si-o stat acolo, ingenuncheati, si dupa aceea o intins masa mare pi pamant si-o mancat tati si s-o bucurat…”
Iar maistrul nu mai pleca de langa casa. Era legat de ea, ca printr-un juramant. Pana n-o termina, alta nu-ncepea. El facea totul, de la inceput pana la capat. El alegea lemnul din paduri. El il taia pe luna plina, facand prima urare curata: „Cu luna plina am inceput, la fel sa fie casa cu noroc, tat plina tatdeauna!”. Si tot el inchega intreaga casa, pana in coama acoperisului. Bunica Agafia povesteste cum si-a terminat atunci lucrarea maistrul Ievorancea din Ievorova. Era anul 1923. Era iarasi vara. Aceiasi oameni multi, adunati de data asta in jurul casei terminate, o casa de barne rotunde, galbene, proaspat cojite si inchegate zdravan, cu un acoperis semet, in patru ape, pe care dranitele curgeau in siruri lungi si drepte, ca solzii unui mare peste. Si toti se uitau in sus, de data asta la maistrul care era suit chiar pe acoperis, in inaltul casei. Acolo statea si ii privea pe toti, „fudulnic”, cu pieptul umflat de-o atoatecuprinzatoare fericire. „Da, asa o fost. Dupa ce-o terminat de facut coama, dupa ce-o gatat de batut ultimu’ lemn, maistru’ s-o urcat tocma’ sus-sus, pe muchia cea mai inalta a casii. Statea drept, in picioare. Ca un stalp statea, sangur, in cer. Intepenit pe varfu’ coperisului, cu ochii inchisi. Era ca un stapan peste tati. Si deodata, numa’ ce se-ntorcea! Numa’ ce l-ai vazut ca s-o-ntors…

Descantatorii de caseLaricea cu opt brate

Statea pe linia coamei cu capu-n gios si picioarele-n sus. Tot drept, fara sa se clatine nici o tarica, si cu ochii deschisi, se uita la tati oamenii. Se uita, asa serios, incruntat. L-o vazut tati care era stransi acolo, cum statea cu picioarele-n cer. L-o vazut si bunica. S’apai, de-o parte si de alta a coamei erau puse cate doua topoare de lemn in cruce, asa, in Crucea Sfantului Andrei, ca o zvastica. Aista era semnu’ lor, al maistrilor ceia mari! Semn ca toata casa o fost facuta numa „din topor”, tat absoluta!… De-aceea se urcau si ei pe casa, sus, langa topoare. Ca sa le arete la oameni ca ei nu-s chiar din lumea asta. Ca ei umbla numa’ pe coperisuri, pe muchii, prin aer. Ei marg peste case, peste sate si nu ating cu picioarele pamantu’ nostru pacatos, nu poarta cu dansii povara taranii din care noi tati ne-am nascut si-n care tati o sa ne intoarcem.”
Casa bunicului Petru exista si acum, intocmai ca-n ziua legarii ei. Nici un lemn nu s-a miscat din ea, in acest aproape un veac. E in catunul Hredin, din Izvoarele Sucevei, la fel de frumoasa si trainica precum la inceput. Vasile imi spune ca astazi traieste in ea un frate de-al tatalui sau, unchiul Constantin Droniuc, impreuna cu nepotii lui. Si ca tot ce i-a profetit in acea zi bunicului maistrul vrajitor, „tat-tat s-o implinit. I-o zas ca peste doi ani femeia o sa-i nasca un copchil si l-o nascut. Aceala s-o numit Stefan si o fost tata. I-o profetat cat noroc o sa aiba, ce o sa faca, ce inselatorii o sa fie in casa lui si ce duhuri rele. I-o spus cati copchii o sa faca, cati nepoti, pana la al catelea neam o sa i se intinda stramosii si numele lui in vecii vecilor!”

Gonitorul de nori

Ma obsedeaza un gand: ce auzea, totusi, maistrul Ievorancea din Ievorova, atunci cand lovea cu toporul lui descantat? Ce sunet special putea sa auda, ca astfel sa poata profeti viitorul unui neam?
O farama de raspuns am gasit-o in satul Breaza, la un fel de intelept al intregului tinut. Batranul Gheorghe Zait, pe care toti brezenii il considera un mare invatat, fiu de maistru vrajitor, cititor in nori si in stele si muzicant teribil la vioara, a unor cantece de mult uitate.

Descantatorii de caseGheorghe Zait, omul care alunga ploaia

Tatal sau, Nicolae Zait, a fost maistru „din acela”, vazut de toti aproape ca un sfant. El a facut sapte biserici mari numai din topor, aproape patru sute de case si trei sute de fantani in toata Bucovina. Un claditor maiastru care a dus o viata in deplina curatie, care stia sa presimta dinainte tot ce o sa i se intample, cu o deplina claritate, ba chiar si ziua mortii si-a prezis-o, la 96 de ani, cand a murit pe picioare, lucid, cu toti cei 32 de dinti ai lui in gura si fara sa fi fost bolnav vreodata, nici un ceas. Iar fiul sau Gheorghe l-a vazut cu ochii lui cum face, cum descanta. Astazi, toate imprejurimile cred despre acest urmas, Gheorghe, ca ar avea o anumita „putere mostenita”. Casa lui este chiar pe malul Moldovei, la numai doi metri de apa, inaltata pe o temelie de pietre stivuite. Cand au venit inundatiile cele mari, casa lui Zait nici nu a fost clintita. Ba mai mult, numerosi oameni sustin ca stapanul acestei casute ar cunoaste secretele tehnicii solomonaresti, de a lega si dezlega ploile sau vanturile. Au fost martori la unele cazuri in care batranul Zait a oprit grindinile la cativa metri de pamantul sau, doar printr-o singura ridicare a unui cutit misterios de lemn. „Alunga ploile! Omu’ asta are o vraja a lui, ca nu-l ploua niciodata”, imi spusesera unii vecini. Foarte multi il pandesc. Cand iese la fan, merg si ei dupa el, fiindca astfel sunt absolut siguri ca-n ziua aceea nu va cadea din cer nici un strop. Ei bine, tocmai acest batran intelept sta acum in fata mea, cu vioara in mana, imbracat cu o bunda veche de o suta de ani, peste camasa alba-alba, iar pe cap, cu o palarie avand insemnele nobile ale caciulii voievozilor valahi – „pana de bursuc”, cu doi dinti din fata ai unui cerb instelat. Si e dispus sa imi dea unele raspunsuri. „Ce auzea acel maistru?” Zait raspunde imediat ca maistrul auzea acelasi lucru pe care il aude el cand loveste in usa casei, cu un cutit de lemn descantat, in trei seri de ajunuri ale Craciunului, poruncindu-i astfel regelui Solomon sa stea la masa cu el si familia lui: „Solomoane, daca tu n-ai puterea sa vii acuma si sa stai la masa cu noi, tot asa sa n-ai puterea nici la vara sa vii cu ploi si grindini si sa strici ogoarele noastre!…” Muchia de topor a maistrului de case pe care sunt scrijelite decantece are exact aceeasi putere ca si cutitul de lemn al lui Zait, mostenit din neam, cu care el alunga ploile si grindina, de pe campuri si de peste sat. Toporul „diapazon” si cutitul de lemn al solomonarului sunt unul si acelasi lucru, zice gonitorul de nori, si abia aceasta mi se pare de fapt marea descoperire a calatoriei mele. „Si totusi, ce aude maistrul?”, revin si insist. Zait a stat adesea langa tatal sau, a „auzit” si el de atatea ori. Si totusi, nu poate sa imi explice pe limba mea atat de rationalista, doritoare de raspunsuri exacte. „Aude… un sunet…”, imi zice la inceput, la fel ca si Vasile Droniuc. Nu stie nici el ce sa spuna mai mult. Abia tarziu, vorbele lui se imbogatesc cu nuante. Odata a strigat un cocos, in amiaza zilei, iar tatal lui, maistrul, a tresarit. A tresarit si n-a zis decat atat: „Ii foc!”. Iar dupa catva timp, gospodarului chiar i-a luat foc casa. Tipatul cocosului a fost un semn clar, auzit de toti. Sau cand o zbierat o oaie: asta era semn imediat de oarece noroc. La fel, altadata o latrat un caine, „da asa lung, departe, ca parca casca…”. Intr-o clipa, maistrul a profetit ca-n casa aceea o sa fie minciuni „si, la putana vreme, nevasta l-o lasat pe gospodaru’ ceala si s-o dus la altu'”. Da, astea au fost semne clare. Dar maistrul putea sa auda… orice! Asculta muntii, padurile, vaile, pasarile.

Descantatorii de casePalaria cu insemne voievodale

„Auzea linistea!… Asa, ca un zbarnait subtaaare, subtaaare, sunetu’ linistii… Ca el era curat, cu mintea goala, fara ganduri si fara de pacat. S’apai, atuncea cand esti complect limpede, tat absolut intalegi ce auzi impregiur. Samti sunetu’! Samti sunetu’ aceala anumit, care ii un semn pentru ceva. S’apai cand il auzi, atuncea poti „ca sa vezi cu auzu'” ce-o sa se-ntample mai departe. Daca misca un pom, intr-un fel anumit. Daca fosnea asa, o parte dintr-un munte, padurea tata deodata… Daca se ridica o vaca in picioare…. Daca se ridica un uli…. Daca suna un lemn, undeva…. Tat auzea. Pe kilometri in giur, pana departe-departe, tat-tat-tat auzea si vedea cu ochii mintii ce se-ntampla. Da’ numa’ el stia secretu’ aista sa „cearna” tate sunetele lumii, pana ce ramane numa’ unu’ sangur – unu’! – si aceala era semnu’ lui de vrajitor, dupa care ursea. Sunetu’ ceala ii spunea lui clar care o sa fie soarta oamenilor, pana la capat…”
Gheorghe Zait imi marturiseste ca si el „a auzit sunetul”, alaturi de tatal sau. Foarte rar, dar i s-a intamplat asta. Cat despre puterea sa de a aduce si alunga ploile, batranul viorist imi zice, abia la sfarsit, ca e adevarat. Da, poate. A facut-o de multe ori. Alte descantece, alte taine. Dar despre toate astea, voi povesti intr-un alt reportaj.

Copacul candelabru

Plecam. E duminica seara, si Vasile Droniuc ma roaga sa il iau cu masina pe fiul sau pana la Campulung, caci baiatul invata la un liceu din oras.

Descantatorii de caseReporterul si „solomonarul”

Din casa iese un tanar inalt, subtire, cu parul rotunjit in carlionti vigurosi pe fruntea rumena. Georgian, ultimul urmas al neamului Droniucilor. Pe drum imi dau seama ca acest baietan de 18 ani stie chiar mai multe decat tatal sau. Cunoaste in amanunt istoria fiecarei case pe care o vedem, cu detalii, legende si ani precisi. Asta, fiindca in toata copilaria lui a tras mereu cu urechea prin casele batranilor si a furat povesti. Foarte multe povesti. Asta i-a placut lui cel mai mult – sa asculte. Sa duca mai departe toate intamplarile magice. Undeva, la capatul Brezei, pe un deal ce sta inaintea soarelui la asfintit, imi arata o ultima casa din aceea batrana. Chiar la orizont, invaluita de o lumina galbuie. Langa aceasta casa este un copac-candelabru. O larice batrana, din trunchiul careia se deschid alte opt trunchiuri drepte, paralele, intocmai ca lumanarile de pe un mare sfesnic. Georgian imi spune ca acea casuta a apartinut candva unui gospodar, pe nume Miron Poleanschi. Si ea a fost legata de un maistru vrajitor, care i-a ursit stapanului ca va avea opt feciori, si chiar opt baieti a avut. Atunci cand a fost nascut cel de-al optulea, din trunchiul cel mare au inceput sa se desprinda altele… Un adevarat miracol: opt barbati, opt trunchiuri inalte, sumetindu-se ca intr-o hora in jurul celui dintai… Este sfarsitul unei istorii cu neamuri mari si puternice, o „saga” a unui trunchi trainic de oameni, ce s-a rasfirat cu intelepciune pe pamanturile Bucovinei. O poveste pe care tanarul Georgian Droniuc o duce acum mai departe.

(sursa: Formula As )