de Dragoș Huțuleac

Comuna Cacica este situată la o depărtare de circa 17 kilometri de oraşul Gura Humorului, 34 kilometri de oraşul Rădăuţi şi 28 kilometri de municipiul Suceava, într-o mică depresiune formată la contactul dintre ultimele prelungiri ale masivului Obcina Mare şi Podişul Moldovei. Este un loc de poveste, unde blândețea locuitorilor face casă bună cu frumusețea peisajelor, dând naștere unei zone pline de farmec, pretabilă la o multitudine de  activități turistice.

Localitatea Cacica a fost atestată, pe baza descoperirilor arheologice, drept una din cele mai vechi exploatări de sare recristalizată din saramură din Europa, datând din perioada culturii Criș din neoliticul timpuriu (mileniul 5 î.Hr.). Existenţa izvoarelor cu apă sărată de aici, şi folosinţa lor în stare naturală, cât şi pentru producerea sării recristalizate prin fierbere are însă o vechime milenară, după cum au relevat cercetările arheologice întreprinse în 1952, 1968 la Solca şi 1989 la Cacica.

În anul 1871 a început exploatarea propriu – zisă a sării geme de la Cacica, după care, se va trece la extinderea amenajărilor şi instalaţiilor în scopul obţinerii sării în stare brută şi recristalizată prin fierberea saramurii, ocazie cu au fost aduși mineri și tehnicieni din diferite provincii ale Imperiului Habsburgic, cei mai mulți fiind de religie romano-catolică. Întrucât la Cacica nu exista un lăcaș de cult romano-catolic, a fost săpată în masivul de sare o mare capelă cu hramul Sfânta Varvara (protectoarea minerilor).

 

Atestarea istorică a comunei Cacica

Din punct de vedere istoric, satul Pârteștii de Sus este cel mai vechi, existența lui pierzându-se în negura timpului. Din studiile pe care le avem reiese că Pârteștii de Sus este legat de istoria comunei Pârteștii de Jos, care inițial au fost o singură localitate, populată încă din perioada neolitică.

Din cartea lui Mihail Cotăcescu, editată în anul 1931, „Documentele Moldovenești, înainte de Ștefan cel Mare”, se remarcă vechimea acestor pământuri care au fost proprietatea cnejilor Pârtea și Tatomir ce au trăit pe timpul lui Ștefan  cel Mare. Se spune că Pârtea stăpânea vatra satului Pârtești și Saliștea, de la care îi vine și numele,  iar Tatomir partea de sus, adică Obsiia, partea de sus a apei Solonețului.

Un alt document important este cel făcut de către Alexandru cel Bun, în anul 1415, prin care face danie Mănăstirii Humorului, unde era Oană vornic, trei sate de dincolo de munți, printre care și un sat de la Obsiia Solonețului. Comuna Pârteștii de Jos era încă pe atunci destul de mare, de aceea a fost împărțită între cei doi cneji. Însuși Alexandru cel Bun menționează în actul de danie cum că partea de sus de la izvoarele Solonețului, reprezintă începutul unui nou sat denumit „Solonețul” ca mai târziu, după ocuparea Bucovinei de Imperiul Austro-Ungar, să primească numele de Pârteștii de Sus, acest fapt fiind menționat în recensământul din anul 1780 în „Topographie der Bucovina”, de Werenca Daniel.

 

Cum au apărut satele comunei Cacica

După cum rezultă din documentele menționate, Pârteștii de Sus s-a născut prin divizarea comunei Pârteștii de Jos și a devenit localitate de sine stătătoare în anii 1785 – 1786. Satul Cacica a luat ființă după anul 1791, odată cu începerea exploatării sării. Se presupune însă că izvoarele de saramură au fost descoperite cu mult înainte de către   băștinașii de aici care se ocupau cu creșterea animalelor, în special cu creșterea oilor.   Se spune că aceasta a fost descoperită de un cioban care a observat că oile s-au strâns într-un anumit loc și lingeau sarea. Mai târziu, după ocuparea Bucovinei de către Imperiul Austro-ungar, prin anii 1785 – 1786 au fost aduși muncitori pricepuți în minerit, din Polonia de la Wieliezka, din Cehia și chiar din Ucraina. Locurile  acestea,   pe atunci erau foarte mlăștinoase, aveau denumiri ca: Toplița, Dealul belții, Balta veșnică etc. Această vale scutită de vânt era plină de rațe sălbatice, care în limba polonă   și   ucraineană   se   numesc  „kaczka”, de aici și denumirea locului de Cacica. Este posibil ca datorită condițiilor bune de creștere a rațelor, populația băștinașă să fi crescut aceste păsări în număr foarte mare.

Satul Solonețul Nou ia ființă în anul 1835, ca urmare a emigrării unor populații din Slovacia, Galiția și din alte părți ale Imperiului Austro-Ungar, unde densitatea  lor  era   mare, iar aici în  Bucovina  erau condiții bune pentru exploatarea pădurilor, la care erau pricepuți. Aceste mișcări de populații s-au făcut în special pe timpul împăratului Iosif al II-lea și aveau ca scop, pe lângă cel economic și dorința autorităților de a schimba structura etnică în Bucovina. Se spune că, atunci când au sosit câteva zeci de familii , s-au așezat pe locul numit Bahnă, dar localnicii nu au fost de acord și atunci au fost trimiși  și așezați în locul actual al satului Solonețul Nou. Denumirea provine de la pârâul Soloneț, pe care este așezat satul. Localnicii din Soloneț, adică românii, le-au  spus celor  veniți „slovaci” deși vorbeau limba polonă, nume ce se folosește și în prezent.

Mai târziu au fost venit câteva familii din Galiția. Ele au fost silite să se așeze mai sus pe apa Solonețului, formând satul Maidan.

Referitor la satul Runc, se știe că s-a format prin construcția caselor pe pământul lor de persoane de toate etniile; acolo locuiesc poloni, ucraineni și români. Casele din Solonețul Nou și Maidan sunt făcute în principal din lemn și acoperite cu draniță. Numai în ultimul timp se folosesc și alte materiale în construcția de locuințe.

 

Renumita salină de la Cacica

Salina este inima locului. Aici auzim toate vocile neamurilor, muzica speranțelor de peste veacuri, aici plutește imaginația, aici, săpat în roca de sare, se odihnește eroismul muncii și al răbdării tăcute, sub aripa protectoare a lui Dumnezeu. Este un muzeu al Muncii, al Artei și al Credinței. Între anii 1855- 1896 activitatea salinei se dezvoltă, se construiește o moară pentru măcinarea sării, se montează o pompă Rettinger iar instalația de extracție este acționată de o mașină cu aburi. Pentru funcționarii și muncitorii veniți acum cu familiile lor, se construiesc birourile și clădirile de locuit în incinta salinei. Se menționează că în anul 1896 salina Cacica avea o producție de 2.380 tone sare bolovani, 2.938 tone sare măcinată pentru vite, în valoare de 477.479 florini austrieci.

Cazanele de evaporare și cuptoarele de uscat husca de sare erau încălzite cu  lemne. În 1986 se menționează că salina Cacica avea 75 de muncitori care lucrau câte 12 ore la suprafață și 8 ore în subteran. La începutul activității, minerii munceau foarte greu și   întâmpinau multe greutăți. În subteran sarea era cioplită în blocuri de 50 kg, care erau scoase la suprafață cu spatele, urcând 50 de trepte. Iluminatul se făcea cu opaiț în care ardea seu de oaie. Mult mai târziu se foloseau lămpile cu carbid. Electrificarea minei s-a făcut în 1956 când s-a trecut și la pomparea saramurii cu pompe acționate electric. Până în 1918 Salina Cacica s-a aflat sub administrația austro-ungară, iar după 1918 a trecut sub administrația română, aparținând Regiei Monopolurilor până în 1944. După acest an, Salina Cacica trece la Ministerul Minelor și Petrolului, perioadă în care își mărește capacitatea, se modernizează tehnologic, se îmbunătățește radical calitatea sării. Cea mai mare dezvoltare a salinei a avut loc la începutul anilor ´70 când s-a ajuns de la două cazane de evaporare, la 13 și la o producție de peste 60 mii de tone de sare extrafină, din care peste 90% pleca spre export. Activitatea salinei s-a desfășurat normal, până la începutul anilor ´80, când datorită lipsei de combustibil petrolier, se   foloseau diferite deșeuri, care poluau puternic atmosfera din satul Cacica; vegetația a început să sufere, pomii fructiferi și ornamentali se uscau. De asemenea datorită dificultăților de transport până la gara CFR s-a hotărât strămutarea producției aproape de gară. Astfel, în 1993 producția de sare extrafină a fost mutată pe actualul amplasament în comuna Pârteștii de Jos. În satul Cacica a rămas numai activitatea de   extracție a sării brute, sondele și pompele pentru saramură folosită la noile instalații, la noul amplasament. De menționat este că peste 200 de ani, exploatarea sării a contribuit hotărâtor la dezvoltarea localității. În fiecare familie din satul Cacica, cel puțin un membru lucra la salină. Dacă din punct de vedere economic salina a avut un rol important, acesta  a contribuit și la dezvoltarea socială, culturală și turistică a localității. S-au construit școli, biserici, lăcașe de cultură, drumuri de acces și alte utilități.