de Dragoș Huțuleac

Abandonați, așa cum renunți la o haină pe care ai folosit-o mult timp, bătrânii noștri își înghit lacrimile încercând să rămână demni în tentativele lor de a ne fi folositori, sau măcar să ne fie pe plac. Dacă e o haină la care ții, nu o arunci, ci o abandonezi în dulap amintindu-ți de ea numai  în zilele de sărbătoare, când ți-e greu sau dacă din greșeală îți sare în ochi când cauți alte bulendre, mai noi. Atunci treci cu mâna peste ea și zâmbești amintindu-ți de câte ori ți-a fost de folos. Așa e și cu ei. Nu-i aruncăm, dar îi uităm în casele lor, chilii ale singurătății. Acolo își ispășesc bătrânețea, de parcă aceasta ar fi o pedeapsă. Cei mai mulți nu ne judecă și dau vina pe ei, pentru nepăsarea noastră. Că nu se străduie îndeajuns! Sărmanii! Dar în sufletul lor, acel loc unde dragostea purtată ne-a ținut de cald până am devenit adulți, este un gol mare, adânc ca o gaură neagră și mereu dureroasă. Nu vor mult. Vor doar puțin din timpul nostru. Uneori este suficient un telefon de maxim 5 minute în care să-i întrebăm ce fac. Atât! Alteori este suficient să trecem jumătate de oră pe la dânșii ca să mâncăm împreună, sau să le povestim ce se întâmplă cu noi.

 

O viață plină de responsabilități, golită de timp

Își doresc să facă parte din viața noastră în egală măsură în care ni i-am dorit noi în viața noastră până am devenit doctori, profesori, meseriași, jurnaliști, directori, antreprenori și câte și mai câte meserii care avem impresia că ne-au umplut viața. E adevărat! Ne-au umplut-o cu responsabilități și au golit-o de timp. Acela, timpul, atât cât ne-a mai rămas, preferăm să-l umplem cu nimicuri lipsite de conținut, decât să-l folosim arătându-ne dragostea față de cei care contează. Preferăm să le luăm cadouri, decât să îi ținem de mână sau să-i îmbrățișăm. Și o facem în mod repetat, convinși fiind că facem bine, deși cu fiecare cadou care îi văduvește de prezența noastră îi trimitem mai repede în mormânt. Dacă ne-am îmbrățișa părinții, bunicii, măcar la fel de des pe cât le cumpăram ceva, le-am prelungi viața măcar cu vreo doi ani. Vor fi doi ani de împăcare pentru ei și echilibru pentru noi. Pentru că avem nevoie unii de alții până când nu se mai poate. Ei ne oferă înțelepciune, lor le oferim vise. Pentru că visează să ne vadă fericiți, sănătoși, realizați și câtă vreme le alimentăm visele, atâta vreme vor avea sufletul tânăr, indiferent de numărul anilor. Asta îi va ține în viață. Dar dacă îi alungăm din lumea noastră, se închircesc, devin amărui, ochii lor nu mai sclipesc iar buzele lor nu mai cunosc dulceața surâsului. Chiar dacă fizic mai sunt printre noi, practic ei au murit din clipa când am renunțat la dânșii.

 

La rândul nostru, vom îmbătrâni…

Trebuie să ne iubim bătrânii! Le datorăm viața. Și nu cred că ne-au dorit vreodată răul în mod voit. Uneori, pur și simplu, binele lor nu se potrivea cu realitatea. Atât! Nu ai cum să dorești răul copilului tău sau al nepotului tău. Doar că ei au o altă perspectivă asupra vieții. Nu trebuie să-i judecăm pentru asta. La rândul nostru și noi vom avea alte puncte de vedere asupra vieții față de copiii noștri. Și la fel cum ei, cei de care am uitat, ne-au fost alături indiferent de decizia pe care am luat-o, fie că i-am ascultat sau nu, la fel și noi avem datoria de a le fi alături celor născuți din dragostea noastră.

La rândul nostru vom îmbătrâni. O să învățăm să trăim prin copiii și nepoții noștri. Unii dintre noi vom avea chiar și strănepoți. Îi vom iubi cu sinceritate și vom încerca să-i ajutăm, cu puterile noastre de atunci pe fiecare în parte. Deseori ajutorul nostru se va rezuma la un sfat, la o îmbărbătare, la o vorbă bună. Atât vom dori să primim înapoi atunci când anii vor fi mai grei decât plumbul, când singurătatea ne va răstigni pe crucea amărăciunii. Crescându-i cum se cuvine, vom avea parte de timpul lor. Poate nu atât cât ar dori inimile noastre de părinți bătrâni, cu un picior în groapă, dar suficient cât să nu călcăm și cu celălalt acolo.

Trebuie să ne iubim bătrânii. Numai prin această dragoste vom învăța să fim frați cu veșnicia și atunci când vom călca pe tărâmul ei, va fi meu cineva acolo care ne va primi cu brațele deschise. Vor fi tot ei, care de dorul nostru au decis să ne aștepte acolo, în eternitate. Pentru venirea noastră, vor găti iarăși cozonaci și plăcinte cu mere, friptură de miel și sarmale cu cimbru. Poate și un borș de găină, dacă nu ne vom grăbi să ne alăturăm lor. Nu se for supăra că ne așteaptă mai mult. Garantez asta! O să ne ajute să ne simțim ca acasă. În fond, de acolo, nu mai avem unde merge. Poate așa vom învăța să prețuim timpul. Având la dispoziție o eternitate, probabil vom descoperi care momente chiar contează și vom aștepta cu sufletul la gură vești din lumea celor vii… poate copiii noștri se vor mai gândi din când în când la noi.