(de Dragoș Huțuleac)

În Cajvana totul vorbește despre hărnicia și vrednicia locuitorilor care și-au câștigat dreptul la o viață îndestulătoare prin truda brațelor și o judecată înțeleaptă. Pe vremea comuniștilor, orice județ se lăuda cu câte o comună unde cetățenii respectivei localități erau mai avuți ca restul locuitorilor județului. În cazul Sucevei, Cajvana era comuna cu pricina. Se glumea în vremea respectivă că dacă sucevenii așteptau câte 10 ani să cumpere o Dacie, căjvănenii stăteau pe o listă de așteptare similară, doar că își cumpărau elicoptere. De ceva vreme, celebra comună s-a transformat într-un mic oraș la fel de prosper și cunoscut ca și pe timpuri. Oamenii sunt la fel de gospodari, la fel de descurcăreți, iar localitatea rămâne una de frunte, demonstrând încă odată, dacă mai era nevoie, că omul sfințește locul.

Așezare

Localitatea Cajvana este o străveche vatră istorică, situată în centrul judeţului Suceava, la 36 kilometri NV de municipiul cu acelaşi nume, reşedinţă de judeţ, la 38 kilometri NE de oraşul Gura Humorului, 30 kilometri S de municipiul Rădăuţi şi la 12 kilometri SE de cel mai mic oraş al judeţului – Solca, pe care-l depăşeşte de două ori ca număr de locuitori. Din structura orașului Cajvana mai face parte satul Codru, un cătun cu aproximativ 30 de gospodării.

Teritoriul Cajvanei se învecinează la est cu comunele Grăniceşti, prin sătucul Gura Solcii, şi Todireşti, prin cătunul Sârghieşti. La sud vecină este tot o comună, Todireşti, prin satele Todireşti şi Soloneţ şi comuna Comăneşti. La vest se învecinează cu comunele Comăneşti şi Botoşana, iar la nord cu comunele Arbore, satul Arbore, Iaslovăţ şi cu oraşul Milişăuţi.

Istoria localității

Cadrul geografic al localităţii și condiţiile deosebite de habitat au condus la continuitatea de locuire a acestor meleaguri, din paleolitic până în prezent, motivantă fiind nu numai continuitatea, dar şi densitatea şi dinamica de locuire. Această permanenţă de locuire este dovedită de izvoarele arheologice şi în secolele VII – XII pe când sub numele de „câmp” se înfiripa obştea sătească medievală. Primii stăpâni ai acestor meleaguri au fost Stoian care primea dania de la Alexandru cel Bun, apoi Vlad Negrul şi Sandru Gherman.

În timpul lui Ştefan cel Mare meleagurile acestea au făcut parte din Ocolul domnesc, iar biserica de pe aceste locuri, unde fusese Popa Matei va fi închinată de măritul voievod Episcopiei Rădăuţilor în anul 1490.

Atestare documentară

Spre sfârşitul domniei, Ştefan cel Mare schimbă aceste meleaguri cu „bunul nostru Caliian” care era stăpânul a trei sate: Cosaceuţi, Trincinte şi Strijacouţi din ţinutul Soroca care vor fi date „să asculte de cetatea noastră, de Soroca”. Urmaşii acestui Caliian, în 1517, în timpul lui Bogdan Voievod, fiul lui Ştefan cel Mare, vând meleagurile Cajvanei lui Luca Arbore, portarul de Suceava, iar după moartea năprasnică a hatmanului vor fi moştenite de una din fete, Marica Călugăriţa.

Prima atestare documentară este datată 3 iulie 1575, când domnul Moldovei, Petru Şchiopul hotărăşte împărţirea moşiilor fostului portar al Sucevei, prilej cu care Cajvana şi satul vecin Hrinceşti (astăzi cătunul Codru) revenea uneia din cele 6 fete ale sale – Marica Călugăriţa la bătrâneţe. În anul 1615 satul şi teritoriile sale sunt cumpărate de Ştefan Tomşa care le va face danie Mănăstirii Solca, în a cărei proprietate vor rămâne până la 1785, când domeniile mănăstirii se desfiinţează. Până în 1849 va face parte din Fondul Religionar Ortodox al Bucovinei, în acest an câştigându-şi autonomia. De atunci şi până astăzi a fost o localitate intens locuită, cu populaţie foarte numeroasă şi în continuă creştere.

Legendele locului

Satul şi-a legat numele de domnia celui mai vestit domnitor al Moldovei, Ştefan cel Mare. De la primele poveşti, copiii Cajvanei află că la umbra stejarului multisecular din localitate a poposit măritul domn Ştefan, trecând pe aici într-o vară când ţara era cotropită de necredincioşi, probabil prin 1476. A fost surprins să audă sunete de trâmbiţă, de parcă cineva se pregătea să-l atace. S-a oprit cu ostaşii ce-l însoţeau sub acest stejar, gata să facă faţă unui eventual atac duşman. Nu erau însă duşmani, ci bacii locului care-şi chemau oile la muls la amiază prin trâmbiţele pe care le folosesc la fel şi astăzi. Auzind ce oaspete de seamă este venit, sătenii, cu mic cu mare, au îngenuncheat după datină şi l-au primit cu caş, în loc de pâine, şi cu sare. Caşul a fost atât de mare încât a stârnit exclamaţia unui supus „Mărite, doamne, ce caş avan”. Aflând Ştefan cel Mare că acesta a fost făcut într-o vană, a dat numele oraşului Caşvana (j-ul din actuala denumire nu știm când a apărut – n.r). Şi de atunci numele oraşului nu s-a schimbat, chiar dacă stăpânii şi ocupaţiile s-au tot perindat peste acest colţ de Rai, care este Bucovina.

Aceasta este legenda oraşului, dar legenda stejarului evocă evenimente mult mai vechi, de la marea năvălire tătară din 1241 – 1242, când toţi bărbaţii localității au murit în luptă şi fiind atât de mulţi nu au mai putut fi duşi în cimitir. Atunci s-a săpat un şanţ uriaş unde au fost îngropaţi cu toţii şi pentru a nu se uita locul a fost sădit un stejar. Acela ar fi stejarul cel bătrân de astăzi, care își hrănește veșnicia cu zilele pe care le-ar mai fi avut de trăit vitejii căjvăneni.

Cajvana în prezent

La ora actuală, Cajvana rămâne o localitate în continuă dezvoltare, în ciuda faptului că agricultura și creșterea animalelor, domenii de tradiție în zonă, nu mai au randamentul scontat. Datorită acestui fapt, căjvănenii au trebuit să se orienteze către activități care se pretează nevoilor existente pe piața muncii. Astfel, aproximativ 3.000 de locuitori lucrează în activităţi neagricole în ţară şi străinătate, în special în construcţii, mica industrie și alte activităţi cu caracter industrial şi prestări servicii cum ar fi: cizmărie, tâmplărie, croitorie, transporturi auto, etc. Numai învăţământul din localitate are în jur de 150 de salariaţi. O altă caracteristică a comunităţii constă în numărul mare al tinerilor care muncesc în străinătate, undeva în jurul a 1.200, care își reinvestesc câștigurile în localitatea natală, construind locuinţe sau punând bazele unor mici afaceri.

În concluzie, putem afirma că în ciuda economiei sensibile a acestui început de mileniu, comunitatea cunoaşte o înflorire materială dar şi una spirituală deosebită, confirmate de zestrea edilitară, de prosperitatea locuitorilor, dar şi de bogăţia tradiţiilor spirituale oglindite în obiceiuri, port, cântece şi jocuri populare.

Prin ceea ce sunt și prin ceea ce fac, căjvănenii sunt un exemplu de urmat pentru toți locuitorii județului. Niciodată locuitorii acestei localități nu au cunoscut sărăcia, dovedind secole la rând că munca și perseverența sunt cheile succesului, ale stabilității și a propășirii